PETRU RAREŞ, GENUNEA, ŞMIL, ELENA-DOAMNA, OANA, NASTASIA, DOLCA, HATMANUL MIHU, CRASNEŞ, COSMA şi mai pe urmă CORBEA.
OANA (se repede la domn şi-i sărută mâna): A, fratele meu ăl bun şi domnul nostru ăl mare, când te uiţi tu la mine, miaduc aminte că tu şi cu mine suntem din aceeaşi mumă şi din acelaşi tată; tu zămislit după o biruinţă şi eu înainte da birui… Şi de aceea ieşişi tu băiat şi eu fată. Frumoasele tale plete, cum le-au încărunţit grijile ţării…
ELENA-DOAMNA: Doamne (îi sărută mâna, o sărută pe obraji) îmi lăsai copiii jucându-se d-a ostaşii… Iliuşcă trânti pe Ştefănel şi Ştefănel voi să muşte pe Iliuşcă… Îl oprii: Nu, mamă, că nu e la război. Şi el, cu lacrimile-n ochi: Să nu afle tata! O! Despotovna, părăsişi astfel pe copii pentru asemenea sărutări… Ce fericită eşti!
GENUNEA: Ce fericită eşti!
ELENA-DOAMNA: Nu-i aşa, Nunea?
PETRU RAREŞ: Şi Dolca de ce s-a ţinut după voi ca un câine bătrân şi credincios?
ELENA-DOAMNA: De azi-dimineaţă, ne-a zis, aci mie, aci Oanei, aci Nastasiei: Să mă duceţi la domn, c-am să-i vorbesc. Şi ea, care nu mai vede, vorbeşte de vedenii.
NASTASIA: Nu vede şi-a început să nu mai audă.
PETRU RAREŞ: Bunico, vino-ncoa.
DOLCA (tremurând): Parcă aud glasul lui…
PETRU RAREŞ: Nu într-acolo, bunico… Aci… Aşa…
DOLCA (tremurând): Să sărut mâna lui Petru, fiul lui Ştefan, nepotul lui Alexandru, ctitorii Moldovei…
PETRU RAREŞ: Nu… nu aşa, bunico…
DOLCA (îi pipăie mâna rănită): Inelul cu pecetea… mâna…
PETRU RAREŞ: A, bunico, mă doare…
DOLCA: Eu ţi-am pricinuit durerea?
ŞMIL: Tu nu mai eşti pricină nici de dureri, nici de bucurii…
DOLCA: Ce-ai zis, măria-ta?
PETRU RAREŞ: Ce te-aduce, bunico?
DOLCA (tremurând): Azi-noapte cum piroteam cu cojoaca în spinare odată se făcu lumină, şi-un înger pică din cer, şi-mi zise: Spune domnului să nu-i taie, să nu-i spânzure, să nu-i tragă în ţeapă, să nu-i otrăvească, să nu-i înece. Şi mi-a zis: Spune domnului să se strângă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă şi biruitor şi biruit. Şi pieri şi îngerul şi lumina… E poruncă de la cel care porunceşte celor văzute şi nevăzute, şi ţine pământul pe ape, şi nu i-ar fi întru nimic să-l sufle ca p-un gunoi din palmă… Să m-asculţi, maică, că nu m-asculţi pe mine!
COSMA: Cam greu ce vrei dumneata, mătuşă…
CRASNEŞ: Să nu se întoarcă biruitor şi biruit…
(Elena-Doamna şi Nastasia se închină.)
PETRU RAREŞ (pe gânduri): Ce vă închinaţi? Credeţi ce spune bătrâna?
ELENA-DOAMNA: A, nu, măria-ta, dar vorbele ei…
NASTASIA: Şi cum stă!
DOLCA (cu ochii spre cer): I-am spus… I-am spus…
(Elena-Doamna se vâră în Petru Rareş, Genunea îl ia de pulpana vestmântului.)
ŞMIL: Urmele unei case prădate de tâlhari… La început nu-i cunoaştem şi ne jucăm cu ei, pe urmă le facem cunoştinţă şi ne plac, şi-i chemăm, şi vin… Apoi se-nmulţesc şi stau pe capul nostru, şi încep să ne fure, şi în cele din urmă ne jefuiesc…
ELENA-DOAMNA: Cine, Şmil?
ŞMIL: Tâlharii…
ELENA-DOAMNA: Care tâlhari?
ŞMIL: Ăi care-ţi plac şi dumitale… şi-mi sunt cam grei mie… Ăi care te fac pe dumneata aşa de frumoasă şi pe mine aşa de urât… Anii, măria-ta… anii, care i-au prădat auzul, văzul, mirosul şi minţile!
PETRU RAREŞ (pe gânduri, caută): Să nu-i tai, să nu-i spânzur… Ţî… (Se duce la o peşteră. Priveşte. Se gândeşte.) A! să vie Corbea!… Bunico, ce-ai visat se va izbândi.
DOLCA (tresărind): N-am visat, am văzut… Şi ce văd, de când nu mai văd, se împlineşte…
(Intră Corbea şi, zărind pe Genunea, încremeneşte.)
PETRU RAREŞ: Corbea, ai vrun ostaş zidar?… Unde te uiţi?…
CORBEA: Cum, măria-ta?
PETRU RAREŞ (răstit): E vrun ostaş zidar?
CORBEA: Nu, măria-ta, nici un ostaş nu e zidar… Sunt mai mulţi care au fost zidari şi sunt ostaşi… Unul a zidit la meterezele Ciceiului din porunca vlădichii de la Vad… dar vlădica de la Vad a luat pe Vlad din Ciceu şi l-a pus ostaş…
PETRU RAREŞ (zâmbind): Să te ferească Dumnezeu de mutul care vorbeşte!… Ei, mă omule, ai un ostaş fie şi Vlad al vlădichii de la Vad care să zidească această bortă?
CORBEA: Am!
PETRU RAREŞ: Să vie încoa, cu mistrie, cu pietre şi cu moloz…
(Corbea iese repede prin dreapta. Vin şi ceilalţi boieri.)