PETRU RAREŞ, singur.
PETRU RAREŞ (pleacă încet): Se rupse şi firul de paianjen care mă mai lega de Moldova… Singur, singurătăţii… Descurca-voi drumurile ce duc la Ciceu?… Ş-acolo ce m-aşteaptă?… Doi copii mici şi biata mea soţie… Cum ridici şi pogori, Doamne, din nimic la mărire şi din trufie la umilinţă! (S-aude un zgomot.) A!… Cruţă-mă, mântuitorule, să nu simt frica de oameni şi de fiare! Sunt fără apărare… Pe paloşul bătrânului Ştefan nimeni nu va mai pune mâna… A!… Da… mi-e frică… mi-e frică… cu toate că nu mai am la ce să mai ţin… Ş-aş fi jurat că nu voi cerca această ruşine… (Se năruie pietrele-n depărtare.) Ce-o fi?… A, orice-ar fi… (Punând piciorul p-o piatră, alunecă şi cade. Nu se mai vede. S-aude dintre brazi.) O! mi-e frică şi să tac, şi să strig! (Vine repede pe al doilea picior de munte.) Cine e? Ce vreţi?… Aud şoapte!…