PETRU RAREŞ, logofătul BALOŞ, hatmanul MIHU, pârcălabul LICIU, vistiernicul MATIAŞ, postelnicul ALBOTĂ, spătarul ŞANDRU, ceilalţi boieri de sfat, şi, mai în urmă, vornicul GROZA şi un copil de casă.
Împrejurul lui PETRU RAREŞ stau logofătul BALOŞ, pârcălabul LICIU şi vistiernicul MATIAŞ.
TOŢI (unii zic: Bună ziua, alţii: Să trăieşti, măria-ta): Bună ziua, măria-ta! Să trăieşti, măria-ta!
PETRU RAREŞ (concentrat): Bună?… Bună să vă fie inima… şi toate inimile bune să trăiască… Am zis să trăiţi cu toţii, căci am zis să trăiască toate inimile bune… (Se uită la ei. Caută cu ochii.) Ah, ce păcat că nu sunteţi…
HATMANUL MIHU: Prea puţini lipsesc, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Azi, când trebuie să luăm o hotărâre… hotărârea… căci una este!… Tocmai azi nu văd pe Crasneş… nici pe Cosma… De Crasneş aveam nevoie… Unde e?
SPĂTARUL ŞANDRU: E bolnav, măria-ta.
PETRU RAREŞ: Unde e, am întrebat, n-am întrebat ce are…
POSTELNICUL ALBOTĂ: La moşia sa, la Miroslăveşti…
PETRU RAREŞ: Departe d-aici?
HATMANUL MIHU: Ca la două-trei zile de drum, de nu sor fi desfundat drumurile…
PETRU RAREŞ: Şi ce are?
SPĂTARUL ŞANDRU: Lingoare, măria-ta.
PETRU RAREŞ: L-ai văzut tu?
SPĂTARUL ŞANDRU: Nu, mi-a spus postelnicul Albotă.
PETRU RAREŞ (lui Albotă): L-ai văzut dumneata?
POSTELNICUL ALBOTĂ: Nu, mi-a spus hatmanul Mihu.
PETRU RAREŞ (zâmbind): A!… Şi dumitale, hatmane Mihu, ţi-a spus logofătul Trotuşanu… Trotuşanu: Ba eu, nu, măria-ta… Nu l-am văzut…
HATMANUL MIHU: Eu l-am văzut… Era cu trei dulame de urs în spinare şi dârdâia…
PETRU RAREŞ: De ce s-a dus? Doftorul Şmil l-ar fi căutat…
HATMANUL MIHU: Nu crede în doftori…
PETRU RAREŞ: Nu s-a mai cătat cu Şmil?
VISTIERNUCUL MATIAŞ: Ş-acum două luni…
(Grupul boierilor de lângă Rareş se privesc între ei şi-şi exprimă indignarea contra hatmanului Mihu.)
HATMANUL MIHU (încurcat): Aşa mi-a spus, că ar fi având la moşie o babă meşteriţă…
PETRU RAREŞ: N-ar fi bine să-i trimit pe doftorul Şmil?
HATMANUL MIHU (tresărind): De… cu drumurile astea… trei-patru nopţi prin păduri… şi Şmil… fricos…
PETRU RAREŞ: Şmil fricos?… N-u-u-u!… Nu e fricos omul de treabă… Şi Şmil e un om de treabă… Fricos e omul care ascunde… (Se opreşte şi-l priveşte.) Şi Şmil n-ascunde decât ceea ce nu ştie… Nu, nu, să-i trimit pe Şmil…
(Bate-n palme. Mihu se schimbă la faţă. Vine din fund un copil de casă.)
COPILUL DE CASĂ: Porunciţi!
PETRU RAREŞ: Te-am chemat… ca să te-ntorci înapoi (Copilul de casă vrea să iasă.) A, cine ţi-a făcut ţie veşmintele astea?
COPILUL DE CASĂ: Croitorii leşi…
PERU RAREŞ: Îmi spusese alde Ivan că strânge în spate…
COPILUL DE CASĂ: Ba nu, îmi vin bine, măria-ta…
PETRU RAREŞ: E… (Îi face semn să iasă.) Hatmane… (hatmanul tresare) te-ai sfătuit cu el?
HATMANUL MIHU (încurcat): Sfătuit?… Nu… Am vorbit…
PETRU RAREŞ: Vasăzică, nu moare…
HATMANUL MIHU: Nu…
PETRU RAREŞ: Păcat!… Adică ar fi fost păcat… Eu am auzit… Cine mi-a spus, cine mi-a spus… că apa de Dunăre se dă la lungoare?
(Priveşte ţintă la hatmanul Mihu, care se îngălbeneşte.)
HATMANUL MIHU: De Dunăre?… N-am auzit…
PETRU RAREŞ: Ei, ai auzit, ai auzit… de Dunăre… O! şi turcii tocmai când e bolnav Crasneş năvălesc! (Se deschide uşa din fund şi nu intră nimeni.) Poftim! Uşa se deschide fără s-o deschidă cineva?… O veste bună va intra pe uşa ceea… (Matiaş o închide.) E! să hotărâm!… D-aţi fi copii, v-aş ascunde primejdia. Turcii, fără să-i îndârjim, vin dârji. Muntenii şi tătarii pornesc din porunca sultanului. Leşii şi litvanii sunt la trei zile de Hotin. Ungurii nu-mi răspund. Ţarul, din fundul Moscovei, îmi îndrugă cuvinte de dragoste când mi-ar arde de puterea lui. De la miazănoapte, miazăzi, răsărit şi apus, ameninţaţi cu cotropirea. Ce să facem? O! mai trăiţi vremile bătrâne şi zilele de slavă de la Baia şi de la Podul Nalt, fiţi moldoveni neaoşi, şi vorbiţi!
SPĂTARUL ŞANDRU: Adevărat… că turcii sunt 150.000, măria-ta?
PETRU RAREŞ: Adevărat…
SPĂTARUL ŞANDRU: Că Soliman însăşi a pornit năvălirea?
PETRU RAREŞ: Adevărat!
SPĂTARUL ŞANDRU: Că leşii şi litvenii ar fi vro 50.000?
PETRU RAREŞ: Adevărat!
SPĂTARUL ŞANDRU: Că muntenii au 10.000?
PETRU RAREŞ: Adevărat!
SPĂTARUL ŞANDRU: Că tătarii ar fi vro 40.000?
PETRU RAREŞ: Adevărat!
SPĂTARUL ŞANDRU: Şi nouă, ajutor de nicăieri?
PETRU RAREŞ: Adevărat!
SPĂTARUL ŞANDRU: Atunci…
PETRU RAREŞ: Atunci?
SPĂTARUL ŞANDRU: ?…
PETRU RAREŞ (cu energie): Bine, spătare!
HATMANUL MIHU: Încotro am face faţă, spatele şi coastele noastre ar fi deschise muntenilor, tătarilor şi leşilor, or tătarilor, turcilor şi muntenilor… Încotro ne-am întoarce, pieirea!… Şi cu câtă oaste?
PETRU RAREŞ: Cu câtă ai mai lăsat, hatmane!
HATMANUL MIHU: Eu?
PÂRCĂLABUL LICIU: Da, da!
HATMANUL MIHU (lui Liciu): Bătrân neputincios!
PÂRCĂLABUL LICIU (trage sabia): Eşti mai tânăr cu zece ani, am douăzeci de răni mai mult…
PETRU RAREŞ: Liciu!… Ţî!… Când sabia vorbeşte, încetează Sfatul… Ţî!…
(Liciu se dă la o parte supărat.)
HATMANUL MIHU: Ş-apoi cine nu vede că ne vor strica ţara, că copiii şi nevestele noastre vor fi robite, că moşiile noastre vor fi arse…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Să arză!
PETRU RAREŞ: E!… Ţî!… E!
HATMANUL MIHU: …şi averea strânsă risipită!
PETRU RAREŞ: E, atunci?
HATMANUL MIHU: ?…
PETRU RAREŞ (cu energie): Bine, hatmane!
TROTUŞANU: Mai bine n-am fi fost decât am fi, măria-ta. Nefiind, am fi tina ce călcăm în picioare, sau aburul ce se pierde în văzduh, or întunericul care învăluie lumea… N-am simţi, n-am vrea, n-am suferi, în nimicul care se întinde printre lucrurile închipuite…
PETRU RAREŞ (cu nerăbdare): Ei, lasă sofiile astea… Ai fi un om de treabă de nu te-ar fi stricat învăţăturile greceşti…
TROTUŞANU (atins): Prea bine… Hî… Ţara e mică, măriata, şi din codrul boierilor n-a mai rămas decât câţiva seminceri. Sub seminceri se ridică codrul, dar stejarii sunt mărunţi, că abia dau, şi sunt cosiţi de războaie… Ţara e săracă… Ţara e sărăcită!…
PETRU RAREŞ (concentrat): Am înţeles…
TROTUŞANU: Că d-ai vrea să ridici…
PETRU RAREŞ: Bine, bine, n-aş ridica…
VISTERNICUL MATIAŞ (către Baloş): Ce Dumnezeu, toţi la fel?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Toţi!
POSTELNICUL ALBOTĂ: Eu, măria-ta… de mi-ai cere capul…
PETRU RAREŞ: N-am ce face cu el!
POSTELNICUL ALBOTĂ: …de mi-ai cere averea…
PETRU RAREŞ: N-am ce face cu ea!
POSTELNICUL ALBOTĂ: …de mi-ai cere cinstea…
PETRU RAREŞ: Jertfa aceasta n-am cerut-o nimănui…
POSTELNICUL ALBOTĂ: …ţi le-aş da.. dar de mi-ai cere viaţa, averea şi cinstea ţării… nu ţi le-aş da, măria-ta, că nu sunt ale mele…
PETRU RAREŞ: Bine, bine, postelnicule!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Oh! ca şi ceilalţi!
PETRU RAREŞ: A!… să mă iertaţi, feţe de boieri de sfat… până acum mi-aţi mărturisit frica voastră…
HATMANUL MIHU: Frica?
PETRU RAREŞ: Da, frica!… Dar părerea voastră, nu…
HATMANUL MIHU: Să închinăm ţara până o trece vijelia!
PÂRCĂLABUL LICIU: A!
PETRU RAREŞ: Şi cui s-o închinăm?… Şi la turci, şi la leşi, şi la tătari, şi la munteni?… O! Moldovo, frunte şi genunchi să ai, ca să te târască boierii la picioarele tuturor tâlharilor care te jefuiesc! (Intră Groza, cu veşmintele prăfuite, pe uşa din fund.) Groza! Nu v-am spus eu? Vestea bună!
VORNICUL GROZA (priveşte sfatul şi pe domn): Ce e asta, măria-ta?
PETRU RAREŞ: Veste bună! Te cunosc după faţă…
VORNICUL GROZA: D-ar fi a voastră ca a mea…
PETRU RAREŞ: Spune Groza, dar mai repede…
VORNICUL GROZA: Tătarii ardeau satele d-a lungul Nistrului şi erau gata să s-arunce asupra Moldovei. Într-o noapte căzui în spatele lor cu 6.000 de ostaşi. Câţi dormeau, acolo au adormit de veci. Câţi povesteau, acolo şi-au sfârşit povestea. Arsei corturile. Pe robi i-am strâns sub Soroca şi i-am pornit încoa… Am primit poruncă de la măria-ta să vin şiam venit… Ei, măria-voastră, ce faceţi? Mă uit… feţele schimbate… Hatmanul Mihu parc-ar pândi un duşman, aşa miaruncă căutăturile…
PETRU RAREŞ (prefăcându-se): Boierii vor să ne batem şi cu turcii, şi cu leşii, şi cu litvanii…
VORNICUL GROZA: Şi nu vrei, măria-ta?… Pe moaşe-mea… că nu mi-a tăiat urechile, când mă născui, să nu fi auzit ce auzii!
LOGOFĂTUL BALOŞ: O! Groza, Groza!
VORNICUL GROZA (îşi ia sabia cu mâhnire): Şi-o mai port la brâu?… Ţine-o, măria-ta, mi-ai dat-o când m-ai făcut vornic, ţi-o întorc când nu mai sunt nimic! Şi să mi-o pui lâng-a bătrânului Ştefan, aşa cum e, udă de sângele tătarilor, însemnată cu sângele leşilor, a saşilor, a nemţilor şi a secuilor! (O aruncă.)
VISTERNICUL MATIAŞ: Ce faci, Groza?
VORNICUL GROZA: Mă duc la călugărie, poate-oi afla de ce pe prapurul Moldovei stă sfântul Gheorghe, căci nu mai ştiu!
PÂRCĂLABUL LICIU: Aşteaptă, Groza!
VORNICUL GROZA: O! şi măria-ta eşti vesel?… Vai! nu mai am domn!… Mă iartă, măria-ta, mă înăbuş aici!
PETRU RAREŞ: Dar sunt… 150.000 de turci!
VORNICUL GROZA: Cin-i numără?… Ş-am să mor de 150.000 de ori? O! cu cine vorbesc? Tu eşti Petru al Răreşoaiei, fiul drept al lui Ştefan cel Mare şi voievodul Moldovei?
LOGOFĂTUL BALOŞ: O! Groza!
VORNICUL GROZA (biruit de durere): Vă cer iertare! Fievă milă de mine, un biet ostaş, un biet năuc, ajuns la vreme de bătrâneţe pe gura copiilor şi de râsul lumii!… De când sunt n-am plâns! (Plânge.) Lăsaţi-mă să plâng… uiu-iu… păcatele mele, măiculiţă!
LOGOFĂTUL BALOŞ (mustrător, către Petru Rareş): Măria-ta…
PETRU RAREŞ: Ei, boieri, ce ziceţi?… Şi ce-aţi zice dacă i-aş spune adevărul?
VORNICUL GROZA: Adevărul?… Care adevăr?
PETRU RAREŞ (scârbit, arătând spre grupul Mihului): Boierilor le e frică, nu domnului!
VORNICUL GROZA: Ce e?… Na! (Le dă cu tifla.) Am pentru cine muri, am cu cine trăi!
(Îmbrăţişează pe Petru Rareş.)
PETRU RAREŞ: E, apropiaţi-vă şi ascultaţi. Să judecăm. Cu cine să ne batem?… Pe tătari i-a zdrobit Groza…
HATMANUL MIHU: Tătarii se vor face la loc.
VORNICUL GROZA (cu mânie): Ce?
PETRU RAREŞ: Ţî!… Groza!… Să zicem că da, dar le trebuie vreme. Vasăzică, deocamdată, linişte la răsărit. Cu leşii merge altfel. Sunt la porunca lui Tarnovski. Îl cunosc, mă cunoaşte. M-a bătut o dată, l-am bătut de trei ori. Vrem pacea şi unul, şi altul. Şi pacea pe care ne-o dă Tarnovski este aceea a lui Ştefan cel Mare. Nu ne umileşte. Vasăzică, la miazănoapte, linişte. Secuii vor sta cuminte. Ştiu ce-au pătimit de la mine şi din mâinile lui Groza.
VORNICUL GROZA: Că n-am îmbătrânit destul! Mai e ceva vârtute în oasele astea!
PETRU RAREŞ: Vasăzică, şi la apus, peste munte, linişte. Muntenii se vor învârti pe la Crăciuna, se vor face că vin în ajutorul turcilor de teama sultanului. Am scris voievodului Radu. El nu uită că s-a suit în scaun cu sprijinul meu şi că turcii vor sta ce vor sta şi se vor întoarce îndărăt, iar Moldova va sta pe loc, prietenă au duşmană Munteniei. Şi Radu mi-a răspuns ca unui frate mai mare. Vasăzică, la miazăzi nu e decât puterea padişahului.
TROTUŞANU: 150.000… he-he!
PETRU RAREŞ: Turcii au nevoie de o lună şi jumătate până s-ajungă aici! Drumuri grele, necunoscute, ape, păduri ca peria… În vremea asta, noi n-am putea strânge 40.000 de ostaşi călări pe cai mici şi iuţi?
HATMANUL MIHU: Nu, nu putem, măria-ta.
PÂRCĂLABUL LICIU: Şi de ce nu?
HATMANUL MIHU: A sărăcit ţara.
VORNICUL GROZA: Şi te-ai îmbogăţit tu!
PETRU RAREŞ: Ei, ţî, Groza!… Am fi avut 15.000 şi nu ne-am fi îngrijit decât de rămăşiţă dacă hatmanul Mihu n-ar fi trimis pe ostaşi pe la casele lor…
HATMANUL MIHU: De nu s-ar fi dus fără voia mea…
VORNICUL GROZA: Şi tu eşti hatman?
HATMANUL MIHU: Sunt! Şi pe Ştefan l-au părăsit ostaşii în ajunul bătăliei de la Războieni!
PETRU RAREŞ: Bine, 40.000, nu, dar 30.000? Dar 20.000?
HATMANUL MIHU: Şi ce să facem cu 20.000?
VORNICUL GROZA: Să murim pentru ţară, lege şi domn!
PETRU RAREŞ: Douăzeci de mii de ostaşi hotărâţi va da Moldova la chemarea domnului ei! Vom aprinde focurile, vom trage clopotele, vom trimite pe vătămani cu porunca şi pe pristavi să strige că Petru e la ananghie… şi ţara, căreia iam pus judeţi cinstiţi, va fi dreaptă cu soarta ei şi-a alesului ei. Din 20.000 de ostaşi, rup eu 7.000 şi mă cobor ca vântul unde au bulucit turcii. Îi chinuiesc, nu-i las să doarmă, nici să mănânce, nici să se roage. Năvălind ca la bătălie şi înturnându-ne ca de spaimă; făcându-ne nevăzuţi şi ieşind la miezul nopţii ca stafiile; în inima lor şi-n inima codrului; nicăieri şi pretutindenea… Aşa să-i târăsc până la munte, flămânzi şi nedormiţi! Voi arde satele pe unde au să se verse; voi trage oamenii în sus; voi otrăvi fântânile; voi pustii şi nu voi lăsa în urmă decât pe bătrânii şireţi care să le rătăcească căile. O! cunosc ţara ca-n palmă, cu drumurile, cu ascunzătorile, cu întunecimele, cu văgăunile, cu apele, cu pământurile tari şi cu fâneţele ce-acoperă pământurile care înghit pe călăreţi, şi pe puşcaşi, şi pe cărăuşi, cu poverile lor! Eram mic când mă luă Ştefan cel Mare în desaga de la oblâncul şeii şi-mi zise: Bagă de seamă, băiete, bagă de seamă, c-ai să fii ostaş… şi cu ce vezi vei birui, nu numai cu ce vei fi. Şi şuiera cântece vechi, şi râdea, şi codrii sunau de hohotul lui… Nu ştiam că mi-era tată când mă învăţa să cunosc pământul din care ieşim cu toţii!
VORNICUL GROZA: Vom apăra moşia urmaşilor noştri!
VISTERNICUL MATIAŞ: C-aşa zice vodă!
PÂRCĂLABUL LICIU: Şi vorbele lui, ca picăturile de ceară de la picioarele Preacuratei!
PETRU RAREŞ: Voi mă veţi aştepta în Cetatea Neamţului cu 13.000 de suflete. Vin, ne unim şi în sus. Lăsăm la dreapta Războieni, şi pe apa Pipirigului în sus, spre Dolea, până unde se închide valea. Dărâmăm copacii şi ridicăm o cetate. Aci se vor înfunda turcii aduşi de hărtaşii noştri. Şi ne vom izbi cu ei, care nu-şi vor desfăşura oastea din pricina locului. De nu vor lua cetatea, vor fi biruiţi, de vor lua-o, câţi din noi vom scăpa ne vom sui la munte şi vom coborî în albia Bistriţei. Vom sta pitulaţi, la pândă, hoţeşte, şi ne vom arăta iarăşi când ei se vor scurge. Îi vom lovi pe furiş, îi vom repezi în bahne şi-n iazuri, îi vom înghesui la Dunăre, şi-o vor trece mai degrab la-ntors decât la năvălire… (Emoţionat.) Aşa să ne ajute Dumnezeu, mântuitorul, ca să scăpăm ţara de furnicaiul păgânilor!
(Baloş, Groza, MATIAŞ şi Liciu, care în tot timpul aprobă pe domn, se închină. Ceilalţi boieri stau în cumpănă.)
HATMANUL MIHU: Dar nu încăputăm nici 20.000, măria-ta.
PETRU RAREŞ (emoţiunea creşte): Cum?… Atât să se fi sleit puterile Moldovei sau să fi săcătuit vlaga din voi? Cenuşă să fie amintirile vechii slăviri? Nu vă trageţi din Ştibor, din Cânde, din Dobrul, din Gangir, din Gotcă, din Dajbog, din Oană, din Gherman, din Boldur, din Arbore şi din Cărăbăţ năprasnicul? Sufletul lor să fi pierit înainte d-a muri şi să nu fi trecut nimic urmaşilor lor? Şi cu ei să se fi înmormântat credinţa şi mândria, aceste puteri pe care se sprijină neamurile care vor să trăiască?… A! nu vă închipuiţi că turcii vor cruţa hoiturile plecate în ţărână! Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bătăliile pustiului! Vă vor robi, pe voi şi copiii voştri, şi cu femeile voastre vor împodobi haremurile de la Stambul! Vor arde casele voastre, vor dărâma cetăţile şi vor preface în geamii bisericile creştineşti în care s-au închinat părinţii, moşii şi strămoşii voştri!… De vă e teamă… vă voi arăta eu ce uşor e să mori în rândurile vitejilor!… D-aveţi altă socoteală… alta!… întoarce-vă-ţi, până mai e vreme, şi vă voi primi cu dragostea cu care domnul nostru Isus Hristos a primit oile cele rătăcite… Şi ce voiţi să fac eu?
HATMANUL MIHU (abia îndrăznind): Ce vom face şi noi…
PETRU RAREŞ (izbucneşte): Oh! a murit, a murit Petru Rareş!… Şi el n-a fost fratele lui Bogdan, n-a fost fiul lui Ştefan cel Mare, n-a fost strănepotul lui Alexandru cel Bun, nici urmaşul Muşatinilor! V-a minţit, v-a înşelat, şi voi, ca nişte copii, aţi crezut în basmele pe care vi le-a spus el…
VORNICUL GROZA: Măria-ta!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Măria-ta!
PETRU RAREŞ: Aduceţi coroana cea cu cinci ramuri a Moldovei şi puneţi-o pe capul Hatmanului Mihu, şi cu ea în cap să cadă la picioarele padişahului!… O! căci vă cunosc aşa de târziu! (Pune mâna pe sabie.) Un zgârcit, un arbănaş, un muieratic, o minte goală plină de întunecimi greceşti, un îngâmfat, un beţiv, un netot, un prost… o ceată de nimic… Unii fricoşi… şi-alţii… vânzători!
VORNICUL GROZA (trage sabia): Vânzători?
PETRU RAREŞ: Ascultaţi!… Tu, hatmane, ai zis că Crasneş a plecat bolnav la moşie, că i-ai vorbit… Aşa e? Aşa e?…
HATMANUL MIHU (plecând capul): Da…
PETRU RAREŞ: E, Crasneş a plecat tiptil din Suceava, mai sănătos ca mine şi ca voi… Tu, hatmane, n-ai voit să trimit pe doftor la el la moşie… Aşa e… Aşa e? (Pune mâna pe sabie.)
HATMANUL MIHU (umilit): Da…
PETRU RAREŞ: Ştiţi de ce?… Fiindcă nu e la moşie!
VORNICUL GROZA: Dar unde e?
PETRU RAREŞ: La Soliman, să i se închine!
(Baloş, Groza, Matiaş, Liciu şi Trotuşanu scot un a! a! de scârbă.)
PETRU RAREŞ: Ascultaţi, în sfârşit… Hatmanul m-a părăsit pe când mă băteam cu leşii; s-a întors la Suceava; a stricat oastea peste care-l pusesem; a spăimântat-o şi i-a dat drumul, păstrând abia 2.000 din 10.000 de viteji şi de voinici. Şi astăzi a mai risipit încă 1.000, rămânând numai c-o mie sub zidurile castelului, toţi credincioşi şi juraţi să fie ai lui… (Mihu vrea să tăgăduiască.) Nu e aşa?… Nu e aşa?… Chelarul Hârea te-a auzit punând la cale cele ce-ai făptuit… (Îl apucă mânia.) Şi pământul nu se cască, să te înghită de viu?
(Petru Rareş trage sabia, o învârteşte pe deasupra lui Mihu, şi-l izbeşte la ureche. Mihu tresare şi pune mâna unde l-a izbit. Sângele-i curge.)
MAI MULŢI BOIERI (spăimântaţi): A! a!
PETRU RAREŞ: Cu sabia lui Ştefan cel Mare l-am crestat la ureche ca să se cunoască că nu e din neamul moldovenesc!… Ah! prieteni credincioşi… Moldova piere cu zile, căci boierii nu vor nici să biruiască, nici să fie biruiţi!