Cele de sus, afară de ȚUGULEA și DOCHIA.
LISANDRA: Am țesut bine, dadă Reveca?
REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc.
ANCUȚA: Dar eu?
REVECA: Mai bine… Nu strânge cârligele… Așa… mâinile-n voie… ca și cum te-ai juca.
DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca?
REVECA: Privește firea… Aci, școala și învățătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte și vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc… și nimic murdar… Da, bine…
STĂNIȘOARA: Uf! Doamne, Doamne!
REVECA: Ce, moțato? Ți s-a urât? Binișor. Ghergheful e de răbdare.
JOIȚA: Iaca și barba părintelui Ivașcu din Hotin…
IRINA: Ba părul tău de oaie creață.
HERA: Am isprăvit. Nu mai am țevi.
BĂLAȘA: Da, dar pe dinafară cine-a dat?
HERA: Numai la două. Le desfac și le fac.
OLEANA: E bine, Reveca?
REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ții furca-n brâu. Da… da… Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deștele tale mulg caierul, și caierul se topește, și fusul zbârnâie și plutește parc-ar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ții casa c-un fus… Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut?
OANA: Mai am puțintel și le nălbesc. Prea multe. Și nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri…
REVECA: Mă băiete că porți părul bălan ca plăieșii , ce spui? Ce gânduri?
OANA: Nu vedeți ce de fâșii? Și încă trei cămăși de in, dale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare…
ILINCA: Fa Oană, ție ți-e lene.
OANA: Ba…
BĂLAȘA: Fa Oană, ție ți-e foame.
OANA: Ba…
BĂLAȘA: Fa Oană, pe tine te ține degeaba la curte.
OANA: Dă…
IRINA: Fa Onișor, cin ți-a dat ție betele astea de argint?
OANA: Slăvitul.
REVECA: Dați pace fetei… Ce e, Oană, cu gândurile tale?
OANA: Ce să fie?… Prea multe fâșii… Prea multe…
REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi?
OANA: Da… îi trebuie… Dar de ce așa de multe?… Și buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: Până diseară să le faci… Și mai lungi, Oană, mai lungi. Și-a oftat. Și, plecând, am văzut-o făcându-și cruce.
TOATE: Făcându-și cruce?
OANA: Da… Mie îmi miroase a război…
TOATE: A!
ILINCA: Război… că de mult nu fusese… Aproape de doi ani… Și se-mplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata și Oană, tovarășul lui, picară din turnul Cetății-Albe… Și-a zis Oană lui Gherman: Scapă tu!… Și-a răspuns Gherman lui Oană: Ba tu!… Și s-au grijit amândoi, și și-au iertat păcatele unul altuia… Și-a zis Oană lui Gherman: Ție-l Dumnezeu pe Ștefan!… Și-a zis Gherman lui Oană: Amin!… Ș-au pierit ei cu toți ai lor…
IRINA: Sunt douăzeci și șapte de ani încheiați de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată-n pripă de slăvitul nostru voievod… Flăcările se-nălțau până la cer… Și el țipa: Nu vă lăsați!… Și pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: Nu ne-om lăsa, dar du-te… Și comisul Huru, și postelnicul Hrâncu îl târâră afară din luptă, rupându-i vestmintele de pe el, și i-au zis: Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi… Și s-au stins și Hrâncu, și Huru, și Dajbog, cu toți boierii mari și mici, bătrâni și tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a șoptit lăcrimând: Oh! țara aceasta nu va fi a mea!… Și sfântul s-a dus ș-a adunat plăieșii, și-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi și din lături pân l-a trecut Dunărea… Și-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: Aici, eu am fost frânt, să cunoască și să știe toată suflarea din țară că a fost cu voința lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele lui în veacul vecilor.
TOATE: Amin!
REVECA: În patruzeci și șase de ani, treizeci și trei de bătălii, două fără izbândă și treizeci și una de biruinți! El să trăiască, și Moldovei i-e bine!
ILEANA: Va trăi cât Matusalem, știu eu…
DOMNICA: Și eu…
LISANDRA: Și eu…
JOIȚA: Și eu…
HERA: E înzăoat!
NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de șerpoaică…
IRINA: Și de vultur… Să se strecoare și să se înalțe…