DOAMNA MARIA: Oană, Oană, ce robotești?
OANA: Spăl, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Ce speli, Oană?
OANA: Pentru împăratul nost… Să fie gata pân-o veni…
DOAMNA MARIA: N-ai isprăvit?
OANA: Isprăvit… Le-am luat a doua oară…
DOAMNA MARIA: Cum îți zice el, Oană?
OANA: Băbătie, măria-ta.
DOAMNA MARIA: De ce, Oană?
OANA: Fiindcă așa-i place, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Dar ție cum îți place, Oană?
OANA: Cum îi place și lui, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Și cum te mai alintă, Oană?
OANA: Dă, măria-ta…
DOAMNA MARIA: Dă… cum, Oană?
OANA: Cum, măria-ta?
DOAMNA MARIA: A! nu vrei să spui doamnei?
OANA: Cum să nu, măria-ta. Până acum doi ani mă suia pe genunchiul drept… ba nu, p-ăl stâng, și mă juca și zicea: Oană, Oană, bărlăoană, Onoi, bârloi, Oi, moi… De doi ani îmi zice: Băbătie, cum o mai duci cu bătrânețile? Bine, zic. Ai zis bine? Nu, rău, că sunt rele, bată-le focul. Așa, măria-ta.
DOAMNA MARIA (luând la o parte pe Irina): Ce vrei, Irino… Om de război… Trei luni acasă și nouă pretutindeni, numai acasă, nu.
IRINA: Sufletul măriei-tale ca chipul măriei-tale… Maica Domnului, adusă de la Roma de postelnicul Purcevici.
DOAMNA MARIA: Soție de domn și mumă de domn, da Maica Domnului nu, Irino.
IRINA: Buuuno!