DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA.
IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea…
REVECA: Măcar un ceas, doamnă.
DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-și durerile… părea un sfânt!… Că câtă lepădare de sine și-a scos mantia domnească și-a pus-o pe umerii lui Bogdan… A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna… și s-a rostogolit… o!…
IRINA: Osteneala, măria-ta.
REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuția…
DOAMNA MARIA: Sât… Să nu te auză că vorbești așa.
OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme.
IRINA: E zobit de osteneală.
REVECA: A adormit? Se face bine.
DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând. Doamna Maria se duce binișor la pat.)
OANA: Doarme?
DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste!
IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă!
DOAMNA MARIA: De două nopți n-a dormit așa de liniștit. Cum ațipea, lega vorbe fără șir cu unele gânduri întunecate… A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei… Și ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea… O fi ceva… Ce să fie?…
REVECA: Nu e nimica…
IRINA: Ca omul bolnav…
DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Și ce bucurie!… Păsările au început cu limbuția lor… Cucul s-aude cântând… Soarele răsare aurind munții… Cerul senin… Și Ștefan zace… Ce nepăsare! (Plânge năbușit).
IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă!
REVECA: Ei, da, da…
DOAMNA MARIA: Fie… În odaia d-alături… Rămâi tu, Oană… Cum s-o scula să-mi dai de veste… Auzi?
OANA: Da, doamnă.
DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaște că n-a dormit… (Ies pe ușa din dreapta).