ȘTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustățile și părul, aproape albe. C-o mână ține pe DOAMNA MARIA, cu alta o sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câțiva pași, câțiva curteni și aprozi în haine împodobite.
ȘTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteți pui de găină când trece uliul… Parcă sunteți un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul… Parcă sunteți niște flori de luncă când n-adie vântul… Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriți… Veniți să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) Împrejurul meu… așa… așa… ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei… Da… da… sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco… mai bine, fata pârcălabului Dajbog… Da… da… pe rând… Ileană, erai mică când pieri Hrâncu… Și tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Țugulea nu se mișcă, încremenit.) Dar tu? Tu ești stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moșoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâșiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Știi tu pentru cine nălbești?
OANA: Da…
ȘTEFAN: Pentru cine?
OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân…
ȘTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân… Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăș pulpa dreaptă zic doamnei: Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana. (Scapă sabia într-adins.) Oană… (Oana ridică sabia, i-o dă și dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalți la mine? Privește drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Și de ce? Aide… vino încoace… bătrâna mea prietenă. Pe creștetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creștet.) Destul ați lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binișor și în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm și noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.)
DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta… Ca două picături de apă…
ȘTEFAN: Una care pică acum și alta care a picat odinioară… Abur… risipit… Pe una o văd… pe cealaltă…