ȘTEFAN, OANA, mai târziu doftorul CESENA.
ȘTEFAN: Mai aproape… mai… Spune-mi…
OANA: Sosiși, măria-ta… Tare mi-era dor… Mă dădui după colacul fântânii… Ș-auzii tot…
ȘTEFAN: Tot și nimic…
OANA: Nu…
ȘTEFAN: Atunci nici tot, nici nimic… (O mângâie.)
OANA: Nu… Porni alaiul domnesc și trei boieri rămaseră…
ȘTEFAN: Trei boieri?
OANA: Da… Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr…
ȘTEFAN: Paharnicul Ulea?
OANA: Vorbiră și-i auzii… O urzeală, măria-ta…
ȘTEFAN: Împotriva mea?
OANA: Nu, măria-ta…
ȘTEFAN: Atunci, împotriva cui?
OANA: Împotriva lui Bogdan…
ȘTEFAN (sare în sus): Ce?
CESENA (intrând repede pe ușa de pe terasă): Basta, senerissime!
ȘTEFAN (pune mâna pe sabie): Ieși! (Iese.) Dă-nainte, Oană!
OANA: Vor s-aleagă domn pe nepotul măriei-tale, pe Ștefan, fiul răposatului Alexandru.
ȘTEFAN: Și-n locul cui s-aleagă domn? Nu este domn?
OANA: După ce nu va mai fi… (Își cuprinde capul în palme.)
ȘTEFAN: Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă colivă și mi-o și-mpart! (Ca și cum ar vorbi singur.) Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc… (Scuturându-se.) Am s-o duc și când voi muri, și după ce vor pecetlui piatra pe dasupra mea!… Oană, bine-ai făcut… Să n-afle doamna… Îți poruncesc să nu mai știi nici tu!
OANA: Da… Ca și cum ar fi fost aici și c-o lingură aș fi luat… și-aș fi aruncat în foc… a ars… și-apoi, nimic… (Își scutură palmele.)
ȘTEFAN: A!… Așa… așa… Du-te. (Oana se duce pe ușa de pe terasă.) O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e! (Îl trec lacrimile.) De! nu fi muiere! (Bate în palme. Un curtean intră din dreapta.) Moghilă… Să vie îndată. (Din întâmplare găsește o oglindă veneziană.) Grozav am îmbătrânit!