Cele de sus. CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet.
DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine?
CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu așa…
DOAMNA MARIA: Spune degrab…
CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acușica… Cât ai bea o oca de vin, și e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mi-a șchiopat, c-aș fi fost de mult…
DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute!
CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit…
DOAMNA MARIA: Cum e?
CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor și cu rana veche ceva mai înrăită ca-n trecut…
DOAMNA MARIA: A!
CLUCERUL MOGHILĂ: Și ceva mai potolită ca acum șapte zile. Bogdan, slava Domnului… Mă, Țugulea taichii… Acum pe șart, măria-ta.
DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă.
CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Și toți îi jurară credință, și moldoveni, și rusneci, și leși. Să fi văzut, doamnă, p-ai craiului Lixandru… in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis … Se muie gerul. Se topiră zăpezile. Se umflară apele. El porunci să stăm pe loc… Se retraseră apele… Să mergem înainte, până sub Halici. Acolo se deschide o vale lărguță. Întâi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreți. Mai departe, el, cu altă mie. Și în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat într-un zăvoi care închide valea despre răsărit… Caii noștri odihniți și iuți… Ne pomenirăm cu patru inși c-un ștergar alb în vârful suliței. Luca Arbore le deschise drum până la el. Aci descălecară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mâinile și-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului… Și văzurăm pe domn ca pământul, că pământul nu l-ar fi încăput… Atât le zise: Încălecați, și haidi!… Veniseră potolit și se duceau într-o prăfăraie… Să tot fi trecut ca de când am început, și se porniră lungi șiruri de călăreți. Leșii!… Când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două, și apucară unii într-o parte și alții într-alta. Dușmanii se reped. El… face fața dos și dosul față, și-o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leșii… În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte și alții într-alta… Până să se oprească leșii, înfierbântați ca de biruință, s-aruncară valurile lui Bogdan chiuind și-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului…
DOAMNA MARIA: Ei, ș-apoi?
CLUCERUL MOGHILĂ: Prinși de toate părțile, azvârliră armele jos. Și curse sânge până la țurloaiele cailor… Strașnic răcnea leul Moldovei, că auia valea și codrii… Și vitejii crezură că urlă a război… Și el, pasămite, îi ținea de rău… Așa se stinse ca la jumătate din leși, până prinseră de veste care era porunca domnului… Omul în frământarea luptei nu mai e om. Îl lovești, nu-l doare. Cade și alții îl calcă, nu simte. Credință veșnică, noi și urmașii noștri (lat.).
Tot se pierde ca în genunea morții!… Numai după ce încetează bătălia… Oh! Doamnă!… se ridică de pe câmp atâta jale, că nu poți… și curg lacrimile, și plângi fără să știi pe cine… Dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. Ca la două sute… Aci închiseră ochii postelnicul Șteful și pârcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: Stați, moșilor, că nu e de voi! Ei, aș!… Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinși. Aci le dădu drumul și le zise: Spuneți cardinalului să aibă pe suflet sufletele morților din valea Haliciului. Și înapoindu-le cartea le zise: Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, și nu domnului!
DOAMNA MARIA: Ei, ș-apoi…
CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor să-i care piatră. Și cioplirăm cu toții, vro două săptămâni, bourii Moldovei. Și eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzându-mă, nu-și putu ține râsul și zise: Meștere Moghilă, capul bourului tău ca coada lui Voitiș al meu… Mai grea dalta ca sabia, Moghilă.
DOAMNA MARIA: Apoi?
CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moșoroaie și pietruirăm Pocuția cu bourii noștri, adânci d-un stânjen, ducând dâră oablă din apa Nistrului până-n muntele ăl mare ce stă ca șira spinării la apusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de sub pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Și…
DOAMNA MARIA: Și…
CLUCERUL MOGHILĂ: Și, după ce așeză țara, lăsă pârcălab pe Hrincovici și vameș pe Chiracola. Și ne înșiruirăm călări și plecarăm înapoi cu voievozii noștri înainte. Și începurăm să cântăm: Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină. Într-o zi Duminica Rusaliilor sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de piatră. O ploiță caldă stropise fâșia de drum. Voitiș, într-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări și căzu, apucându-i piciorul sub el…
DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana?
CLUCERUL MOGHILĂ: Da…
DOAMNA MARIA: Oh!
CLUCERUL MOGHILĂ: În stânga prăpastie, în dreapta piept de munte. Voitiș tremura… Când l-am scos, sângele pătrunsese prin legături… l-am dus pe mâini… El atât a zis: Unde e ața mai subțire, acolo se rupe… Doftorul Cesena aci. Până a doua zi piciorul se făcu butuc… Boli, aiuri ierte-mă Dumnezeu , se făcu mai bine, și de șapte zile, pe drum.
DOAMNA MARIA: Ah!
CLUCERUL MOGHILĂ (auzind buciumele): Dar iată-l!… Răsare soarele, și încălzește și pe boieri și pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecățile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însuflețind pe cei cu inima scăzută… Doamnă, să plece fetele… (Doamna face semn fetelor să se ducă.)
OANA (furișându-se): Să nu-l văd? Mai bine oarbă decât să nu-l văd! (Se dă după colacul de piatră al puțului.)