DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, ILEANA, BĂLAȘA, HERA, OLEANA, OANA, ȚUGULEA, MOGHILĂ, DOCHIA.
DOAMNA MARIA: O, fetele mele iubite, mai lăsați lucrul… De-o lună Ștefan nu dă semn de viață… Ce-a putut să i se întâmple?… Dar ce n-a putut?… Bolnav… Abia se sculă din pat, și porni cu iarna-n cap… Doamne!
IRINA: Frumoasa mea doamnă…
DOAMNA MARIA: Până acum o lună primeam vești peste vești… Bine… sănătos… zdravăn… așează țara… Întocmește Pocuția… va sosi… biruitor ca totdeauna… Îmi creștea inima… Și de (înnumără pe dește)… da… de treizeci de zile, nimic…
IRINA: Frumoasa mea doamnă…
DOAMNA MARIA: S-a dus frumusețea. Uită-te la părul meu. S-a lățit șuvița albă cu două dește de când nici o veste… Auziți cum cântă de te slăvesc… Sunt aceleași… Cântați, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre. A căzut omătul, a suflat vântul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza, au spuzit florile, a legat iarăși rodul… Și toate numai pentru voi. Partea noastră? Răbdări și lacrimi. De ce omul n-a fi putând a fire ca stejarul? Iarna să-l scuture, vara să-i puie la loc mândrețea și bărbăția!
REVECA: Ce nu se schimbă, stăpâna mea a bună! Frunzele cresc și nu sunt aceleași. Stejarul are și el o margine. Grâul e tot grâu, dar nu mai e același. Doar glasurile rămân la păsări; ele se duc, altele vin… Și noi trăim cu părerea că numai omul îmbătrânește, se scutură și cade.
DOAMNA MARIA: Da, Reveca, gânduri, nimicuri. Să-l văd pe viteazul meu… să-i fac patul… să-l culc… Adormi, măria ta, n-a fost nimic. O gâză bate în geamuri… Ce somn ușor în grijile grele… Î, muiere rea! Uitasem pe Bogdan, odorul meu. Pe urmele tată-său calcă. Păcat că și-a pierdut ochiul. Eu am doi. La ce-mi slujește? Și cu unul v-aș vedea pe lângă mine. Am două picioare zdravene. Să împart: un ochi lui Bogdan, un picior lui Ștefan… Aș întineri…
HERA: Și eu… când m-ar lăsa doamna… ce-aș mai săruta?
DOAMNA MARIA: Tu?
OLEANA: Și eu, când vrea doamna, cu cine aș mai umbla?
DOAMNA MARIA: Tu… O! mușatină! Aș lua de la mine și-aș da la ai tăi…
ILEANA: Ție Domnul pe domnii noștri, doamnă!
DOAMNA MARIA: Numele Tatălui… ș-al Fiului… ș-al Sfântului Duh… Amin… Țugulea!
ȚUGULEA: Poruncă, doamnă.
DOAMNA MARIA: Ce?
ȚUGULEA: Da… măria-ta…
DOAMNA MARIA (făcându-se supărată): Sabia… cu care te-am încins eu…
ȚUGULEA: Da, măria-ta!
DOAMNA MARIA (pare necăjită): Și de ce n-o mai porți?
ȚUGULEA: Ele știu… Să spuie Bălașa…
BĂLAȘA: Șotii, măria-ta… Zice c-aș fi zis eu că de ce nici la 14 ani, aproape împliniți, nu s-a dus la război cu tat-său Moșoroi, asta, Moghilă…
ȚUGULEA: Ai zis, ați zis, ai râs, ați râs, și știați bine c-am dat în genunchi la măria-sa Bogdan și la tătuca… Și ei au râs, dar nu ca d-voastră… cu moșoroi… cu vătrar… cu potcă… și câte și mai câte… C-am zis: săracul de mine, n-o mai port… Și n-o mai port!
DOAMNA MARIA (ascunzându-și surâsul): Altă dată să mi le spui mie.
ȚUGULEA: Iacă le spui…
DOAMNA MARIA: Mă băietane, pune sabia, că va sosi și ceasul tău. Și s-o porți…
REVECA: Până când țara va avea nevoie de ea…
ȚUGULEA: Uf!
DOAMNA MARIA (către Reveca): Inimos și mucalit ca tat-său… Țugulea, să dai ajutor Dochiei. Mamă Dochio…
DOCHIA: La porunci.
DOAMNA MARIA: A fiert grâul cu lapte?
DOCHIA: Iacă-l aduc. Acuși. (Dochia și Țugulea ies.)