OANA, ȘTEFAN, într-un vestmânt de borangic.
OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce și mai dulce, ca la un copil de țâță scăldat și primenit!… Ce zile posomorâte și ce nopți lungi… Toată nopticica m-am rugat… Să vedem ce face… (Se duce binișor la pat și desface perdelile.) A!…
ȘTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?… Dă perdelile într-o parte…
OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi…
ȘTEFAN: Vino-ncoa… Așaaa… (Oana îngenunche lângă pat.) Așaaa…
OANA: Credeam că dormi…
ȘTEFAN: Dormii, ș-am să dorm, ș-am să dorm… Doamna?
OANA: Acum ieși. Nu crez să-și fi scos haina… (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc.
ȘTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă… Pe doftori până i-am făcut să iasă… În curând au de lucru… Oană, ție nu-ți place să vorbești cu mine?
OANA: Stăpâne…
ȘTEFAN: Nu, băbătie, nu așa… Aci… da…
OANA: Cum vrei, măria-ta…
ȘTEFAN: Vreau să vorbim… mult… mult…
OANA: Cum vrea măria-ta, așa vreau și eu… Voința măriei tale nu-mi dă pas să voiesc altfel… Și mi-e așa de drag!
ȘTEFAN: Ce ți-e așa de drag?
OANA: Când simț că-ți fac plăcere… când îmi zici cum îmi zici…
ȘTEFAN: Băbătie?… Oh!… nimic…
OANA: Ah!
ȘTEFAN: Ce?… Boala mea?… Nu, n-am să mai bolesc multă vreme…
OANA: De ce?
ȘTEFAN: Cum de ce?… Nu vrei să-mi treacă?…
OANA: O! ba da!… Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea… n-am să mai bolesc multă vreme… că… (Oana se șterge la ochi.)
ȘTEFAN: Mie nu-mi plac…
OANA: Nici mie… Iacă așa, ca o proastă…
ȘTEFAN: Î… î… Să te sărut…
OANA: Aș vrea…
ȘTEFAN: Ce?
OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiș…
ȘTEFAN: Da, da, pe Voitiș…
OANA: Și să te duci, să te duci, și să te-ntorci iarăși biruitor ca totdeauna…
ȘTEFAN: Să mă duc, să mă duc și să mă-ntorc iar pe Voitiș…
OANA: Iar… În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruințele măriei-tale, parcă am spune niște basme vechi…
ȘTEFAN: Da, da… Mâna și piciorul ăsta blestemat…
OANA: Nu zice așa, măria-ta… De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat… Nu m-aș fi dezlipit de măria ta… P-un cal ca un zmeu… c-un paloș ca o limbă de foc… Și mi-ai fi zis: Ioane… vezi bulucul cela? Să nu mai fie! Și unde m-aș fi săltat în scări, și m-aș fi făcut nevăzut, și m-aș fi întors nădușală și sânge, și aș fi zis: Nu mai sunt, măria ta!… Ba uneori visez… Dacă…
ȘTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine!
OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaș.
ȘTEFAN (se scoală într-o rână): Da… și ce ostaș!
OANA: L-ai cunoscut?
ȘTEFAN: Firește!… Era un om… de măsura mea… Cu mustăți aduse… tocmai ca mine… Cu părul alb… Asta… nu… cu părul cărunt și-l purta lunguleț… ca și mine…
OANA: Bietul tata! Și cum a murit?
ȘTEFAN: Rănit la picior… ca și mine… Ce fulgere…
OANA: Nu fulgeră, măria-ta…
ȘTEFAN: Ca și mine… Dă-mi un pahar cu apă…
OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor… (Iese prin stânga).
ȘTEFAN: Ăstor copii nu le-am spus… păcat!… Și mi-e așa de dragă ca ochii din cap… Î… Și poate să mă duc călare pe Voitiș… E sângele meu în ea… Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme… (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleșeală… (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru și toarnă de sus).
OANA: Ce rece și limpede e!
ȘTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale… numai că privirile, sufletul și vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineață…
OANA: O! măria-ta!
ȘTEFAN: Paharul!…
OANA: Dar nu bea repede… e prea rece…
ȘTEFAN: Nu… (Ștefan bea și începe să caște.) Mi-e somn… Îmi cad pleoapele… Oană… (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu… parcă aș fi un osândit… Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor… Du-te la fereastră, Oană… (Cască.) Deschide fereastra… Aerul bun, dimineața… Soarbe-l pe gură… Răsuflă bine… (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească ca-n vis, rar și cu glasul schimbat.) O!… Ce?… Nu vreau…
OANA (sare de la geamuri): Măria-ta!
ȘTEFAN: …Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial…
OANA: A adormit? Așa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei… Visează…
ȘTEFAN: …Zidăria cenușie… Departe… Castelul meu din Hârlău…
OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă… Ce să fac? Îl iubesc așa de mult… Aș vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care se-mbracă, sabia de care nu se desparte…
ȘTEFAN: …E de mult… Nu… Răreșoaia… cânta de te slăvea cântece bătrânești… Tot am uitat… Peste câteva luni născu o fată… Da… eu… Ștefan… tatăl bun al ei…
OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi.
Ștefan: …La doi ani o iau ș-o aduc la curte… Mărturisesc doamnei… Cum e ea bună… o crește ș-o îngrijește ca pe copilul ei…
OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ștefan). Răsuflarea grea… Doarme…
ȘTEFAN: …N-a înțeles… De unde?… Se face mare… Ochii verzi, părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt… Oana!…
OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deștept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara… În vis multe spune omul…
ȘTEFAN: …Mângâierea mea… Rodul meu din urmă… Visul meu… Căci nu i-am spus… Poate să mor…
OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor și de moartea voievodului nostru!
ȘTEFAN: …Pe umărul stâng are un luceafăr… semn că este ea…
OANA: Doamne!… Doarme… Visul lui mă arde… Mâna dreaptă îmi furnică… Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, crește la castel, nu i-am spus… E vis?… N-am voință… Și-n vis vorba lui e poruncă… Să caut… să mă uit… Ah! rupeți-vă, încheietori, dacă nu vă desfaceți… Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!… (Ș-acoperă ochii și plânge năbușit.)
ȘTEFAN: Î… î… î…
OANA: Ce, măria-ta?
ȘTEFAN: Ah! ce vis frumos… ș-odată într-unul urât!… Cum mi se bate inima… apă… apă…
OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ți treacă!
ȘTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici… (Îi ia capul în mâini, o privește țintă și lung ș-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înțeles, Oană?…
OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.)
ȘTEFAN: Nu plânge…
OANA: Nu plâng… Sunt fericită și nefericită… Fericită de vis, nefericită că suferi așa de mult…
UN CURTEAN: Rareș vrea să intre cu d-a sila… I-am spus…