ȘTEFAN, PETRU RAREȘ și mai în urmă DOAMNA MARIA.
ȘTEFAN: Ce vrei, Rareș?
PETRU RAREȘ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate și voie bună.
ȘTEFAN: Dorești?… Te cred… Domnului nostru… hî… Atotputernic când îi dorești sănătatea pe care nu o are?… Ce te sfiești ca o fecioară când dă cu ochii întâiași dată de ce-i e drag?… Rareș… de la cine-ai învățat tu să ții ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareș? Da… socul e plăcut… o fi dând trandafiri…
PETRU RAREȘ: Stăpâne, n-am învățat știința ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri.
ȘTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie brațul tău, dintr-un pescar ar ieși preț de ce-au prins toți pescarii de la începutul lumii și până s-ar sfârși și pești și pescari… Oh!… Cine vine?… Mi s-a părut…
PETRU RAREȘ: Doamne…
ȘTEFAN: Mai bine.
PETRU RAREȘ: Ce să fie mai bine?
STEFAN: Rareș, tu nu ești un băiat cuminte… Pentru ce Oana… (Rareș tresare.) Da… Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni… De ce?… Te-ai făcut mare… O s-ajungi hatman…
PETRU RAREȘ: Doamne…
ȘTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule… Ce te-aduce?
PETRU RAREȘ: Am venit…
ȘTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci.
PETRU RAREȘ: Să…
ȘTEFAN: Să?
PETRU RAREȘ: Iartă-mă, doamne, iubesc!
ȘTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu!
PETRU RAREȘ: E fată bună…
ȘTEFAN: Bună și frumoasă, firește.
PETRU RAREȘ: Bună…
ȘTEFAN: Ca pita caldă.
PETRU RAREȘ: Bună… săracă… și fără părinți.
ȘTEFAN: A! fără părinți? Atunci cum s-a născut?
PETRU RAREȘ: Necunoscuți, măria-ta.
ȘTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaște.
PETRU RAREȘ: Iubesc pe Oana, măria-ta!
ȘTEFAN: Cum?… N-am auzit… O! ho! ho!!… Cu bătrânețile… Da, Oana e fată bună și frumoasă și cuminte… Piciorul meu știe, și Dumnezeu, și eu. Săracă și fără părinți… tu știi… Dumnezeu n-a aflat… Și eu mă îndoiesc… Tu mi-o pețești mie ca p-un copil… Și e copil, mititica… Biiine… Dar ei… i-ai spus?
PETRU RAREȘ: Da, măria-ta.
ȘTEFAN: Și?
PETRU RAREȘ: Că mă iubește ca p-un frate, dar că nu simte nimic… C-aș fi boier, și ea…
ȘTEFAN: Aș, aș, aș! (Doamna intră pe ușa din stânga.) Doamnă… Ce frumos ești îmbrăcată… Rareș tocmai îmi povestea că iubește… Pe cine, mă?
PETRU RAREȘ: Pe Oana…
DOAMNA MARIA: Pe Oana?… Dar e un copil… Și săracă… Și…
ȘTEFAN: Un copil… Nici tu nu erai mai mare…
DOAMNA MARIA (speriată): Ștefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.)
ȘTEFAN (îi face semn de înțelegere): Nu-ți zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare… Eu nu mă opui… Aș vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijești, s-o aperi, să aibă și ea același nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru și mai sus… Rareș, dar și tu ești un copil. Abia să fi împlinit douăzeci și unu de ani. Ei, tu știi din cine te-ai născut… și eu… Ia unul din caii mei, care ți-o plăcea, fie și pe Voitiș…
DOAMNA MARIA: Voitiș?
ȘTEFAN: Știu… Să nu încaleci pe Voitiș, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe fața pământului. Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri… până în Hârlău. Și să-i spui Rareșoaiei așa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinți, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Și ce-o chibzui ea să vii să-mi spui… Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi!
PETRU RAREȘ: Zbor…
ȘTEFAN: Să te văd… (Rareș dă să iasă repede și se încurcă.) Nu p-acolo, Rareș, că n-o să ieși prin zid! (Rareș iese în fugă.) Patima, Mario. Ăst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî… Nimic… trecător… Rău am făcut… I-am crescut în neștiință… Va afla tot… Săracul Petru… Să-l privim când pleacă… (Se duc la fereastra din dreapta.)
DOAMNA MARIA: Să-l privim…
ȘTEFAN: Da, a luat pe Dereș… Pune șeaua… Strânge chinga să crape calul… Sus… (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreț care să-nghită depărtările… Mă… multă sănătate Răreșoaii… O! iartă-mă, doamnă… O biată bătrână, bătrână… Pe după deal… la vale… ca o mogâldeață… Abia se mai vede… Nu se mai vede!… Oh! sângele Mușatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte!… Mario, o să vie boierii… Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Ștefan voievod, vreau!
DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aș uni cu dușmanii țării împotriva copilului meu, să zic da, aș ține cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută și un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găsește mângâiere!
ȘTEFAN: Ștefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)