ȘTEFAN, OANA și PETRU RAREȘ, prăfuit și noroit.
PETRU RAREȘ (vine din stânga): Doamne!
ȘTEFAN: O! Rareș, ești ca un câine scăpat din jujău… O! ho!
PETRU RAREȘ: M-a dus iubirea ca vântul și m-a întors grijea ca gândul. Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. N-am ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul… Al cui o fi? Nu știu. Ș-am ajuns.
ȘTEFAN: Tot?
PETRU RAREȘ: Tot, măria-ta!… Oană, să mă iubești ca pun frate.
OANA: Cum ți-am spus, Rareș.
PETRU RAREȘ: C-a p-un frate bun, din aceeași mamă și din același…
OANA: Cum?
PETRU RAREȘ: Din aceeași mamă…
OANA: Da, frate… (Se îmbrățișează.)
ȘTEFAN: Două ramuri ale aceluiași stejar bătrân! Rareș, grozav te așteptam… Ai! ai!…
OANA: Ce?
ȘTEFAN: Nimic… (lui Rareș) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac. Alege unul bine ferecat. Și la drum. Zi și noapte. Schimbă caii din popas în popas. Și să nu te oprești decât în Țarigrad. Acolo s-o dai în mână marelui vizir. Și să vestești tuturora să nu uiți pe Ștefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei și azi, 2 iulie, se strâng glasurile țării să-l aleagă și mitropolitul Gheorghe să-l ungă.
PETRU RAREȘ: Da?
ȘTEFAN: De ce te uiți așa?
PETRU RAREȘ: Poi…
ȘTEFAN: Poi?
PETRU RAREȘ: Măria-ta…
ȘTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simți încheieturile mele?… Cum să le simți… Ai!… Ai auzit pe Ștefan văietându-se vreodată?
PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta…
ȘTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat?
PETRU RAREȘ: Nu, măria-ta…
ȘTEFAN: Mi-a venit veleatul… O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârșitul… (Oana plânge năbușit.) Ah! Oană, Oană… vino încoa… trăiește trăiește moș Ștefan… Rareș, ca vântul!
PETRU RAREȘ: Ca vântul!