Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga.
HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta?
ȘTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea?
HATMANUL ARBORE: El? sănătos.
ȘTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine.
POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea…
ȘTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă… Umbla încet să nu-l simță nimenea… Cum vi se pare vorba lui?
HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Șoptește, nu vorbește.
ȘTEFAN: Și ce șoptește?
HATMANUL ARBORE: Nimicuri.
OANA: Nimicuri?
ȘTEFAN: Dar ce șoptește, Oană?
OANA: Știu eu, măria-ta?
ȘTEFAN: Firește că tu nu știi, cum e firesc să știe portarul Sucevei…
HATMANUL ARBORE: Ce să știu, măria-ta?
ȘTEFAN: Luați seama la Ulea, la Drăgan și la Stavăr… Bogdan ce face?
POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinței lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav.
ȘTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu…
DOAMNA MARIA: Dar fiului tău?
ȘTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult…
POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta.
HATMANUL ARBORE: Și noi…
ȘTEFAN: O să s-adune țara, și voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan… Să nu se țeasă vro urzeală…
HATMANUL ARBORE: Împotriva cui?
ȘTEFAN: Împotriva voinței mele de când eram domn…
HATMANUL ARBORE: Voința ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile?
ȘTEFAN: Ulea… Drăgan… Stavăr…
HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ștefan!
ȘTEFAN: Ho! domol, Arbore… domol… Vârâți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sângele pe locașul meu ohavnic [29]… (Ies Arbore și Toader prin stânga.)
OANA (lui Arbore): Temeți-vă de oamenii care șoptesc.