Iubite amice,
Gândul meu e să-ți fac împărtășiri despre cele petrecute în timpul trăit de mine la Vaț, la fortul Domnești, la Hotel Luvru, la Văcărești, la Hotel Modern și iar la Văcărești. N-o fac însă aceasta decât pentru ca să te ajut a te dumiri asupra stărilor de lucruri din timpul vieții mele. Am deci, înainte de toate, să-mi dau silința de a te dumiri cum au venit lucrurile de eu am ajuns să trec și prin temnițele naționale românești.
E învederat că n-am reușit a-i face pe cei puternici dintre contemporanii mei să mă înțeleagă și teamă mi-e că nu m-ai înțelege nici tu, dacă n-ai ține seamă și de unele din cele demult întâmplate.
Încep de pe la 1870.
În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:
„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”
În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:
„Cultura e puterea popoarelor”
Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.
Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat.
Noi, cei ce nu eram de părerea aceasta, am luat înțelegerea să înființăm un ziar, ca organ de propagandă, nu însă în România, unde lui Eminescu i se păreau toate putrede, ci la Sibiu, iar deocamdată să colaborăm la Telegraful Român înființat de Șaguna.
Trei ani în urmă, după ce lucrasem peste un an la Arad și Oradea-Mare, mă aflam iar la Viena, unde zăceam în Krankenhaus bolnav greu. În urma unui accident mi se inflamase încheietura de la cotul stâng și vorba era ca brațul să-mi fie amputat și că viața-mi este în mare primejdie.
În aceste împrejurări pentru mine foarte triste, am primit de la T. Maiorescu următoarea scrisoare:
București 8/20 Aprilie 1874
Domnule Slavici,
Poate vei fi aflat din jurnale numirea mea de ministru al instrucțiunii publice. Pentru mine este acum o întrebare de principiu, de a introduce „Direcția nouă” în înțelesul ce este explicat în articolele mele din „Convorbiri” (presupun că le-ai citit), spre împrospătarea vieții statului român.
Între bărbații care reprezintă această direcție ești și dumneata, și eu doresc să introduc această putere nouă în mijlocul nostru.
Ce pot face deocamdată pentru dumneata? Și ce pot face mai târziu?
Știu că ești bolnav și de ce ești bolnav. Domnul Negruzzi m-a ținut în curentul peripețiilor prin care ai trecut.
Ți se amputează brațul? Cât vei mai fi legat la pat? Nu exagerezi greutatea împrejurărilor? O scrisoare ce trimiseseși dlui Negruzzi din Oradea-Mare mi s-a părut cam fantastică în disperarea ei.
De la Junimea îți trimitem vreo 8-9 galbeni pe lună. Îi primești regulat? Ce-ți trebuie pe lângă aceștia acum?
Și, pentru mai târziu, la ce te crezi capabil? Profesorat? O funcție administrativă în minister?
Inspector de școală cu misiunea de a revedea și însufleți învățământul din sat în sat și din oraș în oraș?
Răspunde, mă rog, și, mai întâi de toate, nu pierde curajul. Viața întreagă e prea seacă pentru a merita disperarea unui cap ca al dumitale.
Te rog să crezi în interesul și afecțiunea ce ți le păstrează cercul nostru literar și îndeosebi
T. Maiorescu
El se înșela când credea că lucrarea poate să fie condusă și de la București, avea însă dreptate în ceea ce privește boala mea, care nu era atât de primejdioasă cum se credea. După ce cu ajutorul primit de la Junimea am plecat la țară și-am stat acolo cinci luni de zile la aer curat, la apă limpede și la lapte bun, m-am vindecat fără de nici o căutare medicală, alegându-mă cu o neînsemnată anchiloză parțială.
Toamna am plecat apoi la Iași, de unde după câteva săptămâni am trecut la București.
Timp de zece ani aproape, cât am stat la București, am avut legături cu toți oamenii mai însemnați ai țării și m-am bucurat de bunăvoința tuturora. Lucram ca secretar al comisiunii însărcinate cu publicarea documentelor istorice adunate de Baronul Eudoxie Hurmuzachi, colaboram la Timpul și dădeam lecții la Azilul Elena Doamna și la școala normală a societății pentru învățătura poporului român, nu-i stăteam deci nimănui în cale. În același timp, nu îmi cerusem recunoașterea calității de cetățean român, căci eram hotărât să mă întorc iar acasă, ceea ce am și făcut după ce prietenii mei din Ardeal au reușit să înființeze Tribuna.
Toată lumea stăruia să nu fac aceasta. Între junimiști, singur Teodor Rosetti zicea să nu ascult de nimeni, ci să fac ceea ce mă îndeamnă firea mea proprie. Mult au stăruit să rămân Regele și Regina, generalul Davila și Dimitrie Sturdza, precum și V. Alecsandri, care mă încredința că multe iluzii voi pierde lucrând împreună cu ardelenii, care nu sunt oameni pe care te poți rezema.
Singuri Mihail Kogălniceanu și I. C. Brătianu stăruiau să plec, ca să-mi fac datoria.
Mărturisesc că am plecat mai mult de nevoie, pentru că luasem la Putna angajamentul de a primi sarcina de redactor al organului de propagandă ce se va înființa la Sibiu.
Tocmai de aceea m-am pomenit în fața mea cu oamenii care la Putna stăruiau în gândul că unitatea culturală nu se va putea restabili în viața poporului român decât după ce românii vor fi uniți într-un singur stat.
Mai era apoi la mijloc și altceva.
Încă pe la 1870, când sub conducerea lui Eminescu îmi dădeam silința să mă dumiresc asupra filosofiei germane, am prins o slăbiciune oarecum bolnăvicioasă pentru chinezi. Schopenhauer zice undeva că Confucius e cel mai cu minte dintre oamenii ce-au trăit pe fața pământului. Aceasta m-a făcut să-mi dau silința de a cunoaște poporul chinez și am citit tot ceea ce mi-a căzut în mână asupra Chinei. Una din aceste cărți a fost scrisă de M. G. Pauthier sub titlul Chine ou Description historique, geografique et litteraire de ce vaste Empire etc. (Paris Firmin Didot etc.). La pag. 146 a acestei cărți am citit o expunere făcută de Confucius asupra celor trei legi fundamentale și asupra celor cinci virtuți de căpetenie. A cincea din acestea e sinceritatea sau buna credință, ceea ce va să zică acea franchețe, acea inimă deschisă amestecată cu încredere, care exclude orice fățărnicie și orice prefăcătorie în ceea ce privește fie purtările, fie felul de a vorbi.
La pag. 148 unul dintre comentatorii marelui înțelept mai adaugă:
„Sinceritatea le dă faptelor noastre adevărata valoare. Fără sinceritate, ceea ce pare virtute nu e decât ipocrizie, ceea ce sclipește cu cea mai mare strălucire, ceea ce umple de uimire nu e decât o scânteiere trecătoare, care, spre a se stinge, nu are nevoie decât de cea mai slabă adiere a unei patimi ușoare.”
Aceste povețe mi s-au întipărit atât de adânc, încât mi-au rămas până în ziua de astăzi îndreptar în toate împrejurările vieții.
În gândul meu, cea mai mică lipsă de sinceritate, nu numai față de compatrioții ori conaționalii mei, ci și față de oricare om, ba chiar și față de dușmani e o mișelie neiertată.
Lucru bun și frumos, dar nepotrivit cu o societate în care sunt puțini oamenii de caracter și în care «politică» va să zică arta de a umbla cu minciuna. Câtă vreme mă aflam la București, unde nu puteam să-i stau nimănui în cale, eram un tânăr inofensiv și foarte multora simpatic. Mutat însă la Sibiu ca director al primului organ cotidian pentru publicul român, de acolo am ajuns om care poate să fie și primejdios.
Unii și nu tocmai puțini dintre junimiști dădeau cu socoteală că m-am lepădat de convingerile în care stăruisem la Putna și-am intrat în slujba lui I. C. Brătianu, ca să fac propagandă «iredentistă» în Ardeal.
Răposatul P. P. Carp, bunăoară, nu s-a încredințat niciodată că nu e adevărat lucrul acesta, și chiar în timpul războiului mi-a zis vorba «Tu l’as voulu, Dandin!».
«Iredentiștii» adevărați erau, din contră, convinși că noi, tribuniștii, oamenii lui Șaguna, suntem vânduți celor din Viena, ca să înăbușim mișcarea naționalistă.
Iar alții luau sinceritatea drept finețe diplomatică, în dosul căreia se ascund cele mai viclene planuri.
Cu toate acestea, ba pot să zic și că mai ales de aceea, Tribuna, Biblioteca Tribunii și Foaia Poporului s-au răspândit și am făcut un mare pas spre restabilirea unității culturale, ba am avut și un succes politic, căci conferința de la 1887 a ales un comitet în care tribuniștii erau în majoritate. E. Brota a fost ales vicepreședinte, iar eu eram secretar.
La 6/18 Mai 1887 am primit din București următoarea scrisoare:
Iubite domnule Slavici,
Mulțumesc pentru trimiterea fotografiei finului. E frumușel și țeapăn. Să fie așa și mai departe. Cu dinții nu-ți prea bate capul. Sunt atâtea milioane de dinți ce le scoate natura pe fiecare zi, încât nu e probabil să-și dea în petec tocmai la băiatul dumitale.
Rău faci că rămâi în Sibiu și te jertfești degeaba. Cu ramoliți ca Bariț și cu mișei ca Babeș nu e politică de făcut. Oameni de politică erau Mocioneștii, dar aceștia sunt pierduți pentru cauza românilor. Restul nu face parale.
Înțeleg eu foarte bine că este important ca să fie o atitudine oarecare și în politica actuală a românilor austro-ungari oricâți și oricum ar fi ei. Dar vreau să zic numai că pentru această politică nu trebuie să se jertfească cineva ca dumneata, care face mai mult pentru literatură, dacă are libertatea de spirit necesară. Căci această politică este pasivă, și rezultatul ei nu atârnă de la D-voastre, ci de la complicații europene și de la ruina financiară a ungurilor și de la raportul lor dinastic cu Austria. Aceste mari evenimente însă se vor întâmpla după niște împrejurări, asupra formei și efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire.
Prin urmare, dai prea mult din dumneata și câștigi prea puțin rezultat ideal posibil. Nu vorbesc de chestia materială.
N-ai să te lecuiești niciodată de un idealism prea puțin real, nu în înțelesul banilor, ci în înțelesul efectului practic ideal?
Salutări dnei Slavici și dumitale.
De la al dumitale devotat
T. M.
Cred că scrisoarea aceasta te va fi dumirit asupra adevărului că idealismul meu nu se potrivea cu starea morală a societății în mijlocul căreia trăiam, și numai de aceea era «prea puțin real».
Nu mult timp în urmă, la 22 Iunie 1887, soția mea a primit de la Sinaia următoarea scrisoare:
„Dragă Eleonoro,
Îți scriu în numele Maiestății Sale Regina, însă mai înainte de a-ți comunica scopul acestei scrisori, te rog să nu vorbești nimănui despre aceasta – Maiestatea Sa dorind a fi cea dintâi a da vestea de i se va îndeplini dorința.
Iată dar despre ce este vorba: domnișoara Felicia Racoviță, actualmente directoare la Azil, din cauza sănătății sale dorește să se retragă de la 1 Iulie. Marea dorință a M. S. ar fi de a te vedea pe tine în capul acestui stabiliment. Ai avea pe dl Slavici cu tine, căci M. S. Îl va ruga să predea lecțiile de mai înainte la Azil – adăugând și cele de istorie – lecții foarte neglijate de doi
ani. Nu cred ca dificultățile unei asemenea sarcini să vă înspăimânte. Ca director al studiilor, M. S. a numit o pedagogă, o persoană de mare experiență și cu multă instrucție. M. S. se gândește zi și noapte la îmbunătățirea Azilului, dorind a-l ridica la rangul celor dintâi școli din Europa. Luptă însă cu mari greutăți de câtva timp. S-a gândit la D-voastre știind că, dacă această propunere vă va conveni, veți lucra cu toată inima, cu cel mai mare interes și iubire pentru acest stabiliment.
Aștept răspunsul tău cu mare nerăbdare. Cu această ocazie voi avea și plăcerea de a ști ce mai faci. Primește, te rog” etc.
E învederat că la scrisori ca aceasta nu se putea da decât răspunsul că dorința Reginei e poruncă.
Fusesem însă mai înainte profesor la Azilul Elena Doamna, care era așezământ particular atârnător de eforia spitalelor civile, iar acum guvernul se făcuse el stăpân pe acel așezământ. Mi-am dat deci pe față temerea că-mi va fi grea poziția față de ministrul cultelor și al instrucțiunii publice și, în genere, față de guvernul care întreține cele mai bune relații cu Austro-Ungaria, în care eu sunt compromis.
Am primit răspunsul că M. S. Regina a vorbit cu ministrul, atunci D. A. Sturdza, și acesta era încântat de ideea ei.
Am plecat deci la Sinaia, ca să iau înțelegere cu M. S. Regele, apoi m-am retras din redacția Tribunei, mi-am dat demisia din comitetul partidului național, am părăsit locuința mea și am împachetat, gata de plecare.
Cu toate acestea am rămas. Plecarea mea era prezentată drept dezertare și prietenii mei se temeau că Tribuna nu se va mai putea susține după ce voi fi plecat eu.
Abia în Martie 1890, după ce am stat timp de un an în temnița de la Vaț, m-am întors iar la București.
Ar trebui să intru în prea multe amănunte pentru ca să te dumiresc asupra împrejurărilor de atunci, îți spun numai că am fost nevoit să plec.
Pentru ca să-ți dai seama despre cele ce mă așteptau la București, îți fac o împărtășire despre două scrisori, pe care din întâmplare le-am păstrat.
Încă la 1886 scrisesem drama «Gaspar Vodă Grațiani», pe care i-am trimis-o Direcțiunii Teatrului Național din București.
La 28 Martie s. v. 1886, am primit următoarea scrisoare:
Stimate domnule Slavici,
Deși nu am onoarea de a vă cunoaște personal, cunosc din reputație numele D-voastre, știu că ați luptat mult pentru cauza națională, de asemenea ați scris și mai mult pentru răspândirea literaturii române.
Faptul ce s-a întâmplat aseară în sala de lectură a Teatrului Național, de față fiind directorul general, membrii comitetului și întreg personalul artistic la citirea piesei D-voastre „Gaspar , Grațiani” mi-a umplut inima de dezgust, încât nu m-am putut opri de-a nu vi-l face cunoscut și D-voastre. Ușurința, nepăsarea și mai ales batjocura cu care se tratează scrierile literare pentru Teatru, cu deosebire ale transilvănenilor, a ajuns un ce revoltător! Ușurința ridicolă cu care s-au apreciat scrierile lui Vulcan ce-a trimis și trimite necontenit pentru a fi jucate aici mi-a prevestit răceala și batjocura cu care va fi primită și piesa dumitale. Deși domnul Urechia, împreună cu Maiorescu, a citit piesa dumitale și, găsind-o bună, a recomandat-o cu deosebită atențiune comitetului teatral, totuși domnul D. Olănescu, membru în comitet, autor și traducător al mai multor piese clasice, a găsit scrierea dumitale nulă și ridicolă până în ultimul grad. Pentru a altera și mai mult gustul ce-ar fi putut prinde artiștii de piesa dumitale, domnia lui, D. Olănescu, care o citea, a început să imite dialectul transilvănenilor, să-l exagereze chiar, ceea ce producea râs mare printre auditori. Afără de asta, artistul care era să joace pe Grațiani, neconvenindu-i sub nici un chip acest rol, deoarece avea să învețe mult pe de rost, a refuzat cu ușurință de a-l juca și prin urmare Direcțiunea a găsit de cuviință a respinge piesa dumitale, deși se găsesc încă 2-3 persoane printre artiștii teatrului care ar fi putut să facă o frumoasă creație din acest rol.
Un alt motiv a mai găsit Direcțiunea pentru a respinge scrierea dumitale și acesta ar fi că aproape toate frazele sunt repetate de două ori și că piesa ar fi scrisă în dialect transilvănean, deoarece e scrisă de un transilvănean, ceea ce a făcut pe domnul Olănescu să se oprească din citire și să adauge următoarele cuvinte textual: Doamnelor și domnilor! Trebuie să știți că piesa e scrisă de un transilvănean, în stilul «Revistei literare», și țăranul din Transilvania e atât de bou, încât fiecare frază și fiecare cuvânt chiar în convorbirea-i zilnică le repetă de două orii!!?
M-am revoltat de atâta ură până în adâncul inimii mele, am părăsit sala de repetiție imediat, căci sunt unicul transilvănean între cele 60 de persoane ce compun societatea dramatică română, și din care jumătate sunt jidani, restul greci, armeni și bulgari românizați(?). M-am indignat cu atât mai mult, că nici un singur artist nu s-a ridicat să protesteze contra acestei calomnii nedemne, căci toți acești artiști au fost prin Transilvania când cu Millo, când cu Pascaly, și știu foarte bine că în Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea, Năsăud și alte locuri pe unde au umblat, lojile le-au fost pline numai cu țărani transilvăneni, care străluceau prin ele ca soarele.
Imediat am comunicat faptul domnului G. Bariț, care se află aici și care a rămas foarte indignat. Acești artiști se prepară de vară a mai face o excursie prin Transilvania, desigur că nu vor mai avea îmbrățișarea din trecut. Domnul Urechia a rămas de asemenea foarte indignat și și-a dat demisia din membrii comitetului! Iată dar, domnule Slavici, cum se primesc de către frații noștri munca și studiul, iată cum se recompensează meritele unui om care a lucrat decenii de ani pentru răspândirea literaturii române. În loc ca Direcția și comitetul să încurajeze pe artiștii români, cheltuiește toată subvenția, acordată cu multă greutate, pentru a se monta operele frivole și scârboase, în care apar femeile teatrului aproape în costumul naturii, căci astfel de lucru le place Onor. membri din comitet.
N-ai face rău să dai prin Tribuna o bună lecție directorului teatrului, pentru incapacitatea sa, cum și acelui domn care nu poate să respire de transilvăneni. Adu-le aminte că părinții lui Lazăr au fost transilvăneni-țărani și astăzi îi ridică statuie de marmură în fața Universității!
În fine piesa dumitale a fost respinsă cu huiduituri chiar de la actul al doilea și în locul ei s-a pus în repetiție batjocura și caricatura franțuzească intitulată „Bărbatul cu trei neveste”, care la Paris se joacă prin cârciumi, nu pe scena teatrelor
subvenționate de stat. Asemenea se va mai juca și „Radicalele” domnului Odobescu în care-și bate joc în modul cel mai grosolan de transilvăneni. Iată cum stau lucrurile, domnul meu, să nu-ți mai faci mare iluzie de „frații noștrii”(?), căci mult sunt câinoși la inimă!!!
Îți voi mai scrie multe despre faptele nedemne și asupririle neomenoase ce suferim noi, transilvănenii, din partea acestor porecliți „frați ai noștri”. Primește deocamdată o cordială strângere de mână.
I. C. Lugoșianu
Artist dramatic, str. Academiei 37
Nu vei fi înțelegând, iubite amice, cum piesa a fost respinsă și cu toate acestea căzută chiar de la al doilea act cu huiduituri.
Adevărul era că întreaga urzeală era pornită de la bunul meu prieten I. L. Caragiale, iar Mitică Olănescu nu era decât unealtă, poate inconștientă.
După dispozițiile luate de mine, Gaspar Grațiani urma să fie jucat de Gr. Manolescu, rolul Sarei (evreica) era pentru Amelia Welner (evreică), iar rolul lui Baruch avea să-l joace Nottara. Ei bine! Manolescu ținea să aibă în rolul Sarei pe Aristița, care acum îi era soție, iar Nottara ținea să joace pe Gaspar Grațiani cu Amelia Welner, care îi era soție. De aceste încurcături au profitat cei ce lucrau în dosul culiselor.
Urmează acum cealaltă scrisoare:
Brăila 18/30 Noiembrie, 1886 marți
(Sunt pentru o zi aici, mă întorc mâine la București)
Iubite domnule Slavici,
Vinerea trecută am fost la comitetul teatral și am citit câteva părți din drama dumitale „Gaspar-Vodă” înaintea unor actori. Prin această citire am înduplecat pe doamna Aristița Manoleasca să joace pe Sara și pe Manolescu să joace pe Grațiani. Până atunci nu voiau. Până acum ai cel puțin cei doi actori mai buni în roluri principale. Nottara ar trebui să ia pe Baruch.
Drama are să se pună în studiu la anul nou pentru a se juca spre finele lunii Ianuarie.
Până atunci vii dumneata la București și stai câteva zile ca să studiezi cu actorii și să modifici micile lucruri ce-ar fi de modificat.
Cum îți poți închipui că merge în Teatrul Român așa ceva fără o stăruință amănunțită cu actorii?
Trebuie să dai zor, să vorbești cu jurnale, cu actori, cu toți… Glumă e asta?
O primă dramă a dumitale și în poziția dumitale dincolo, sau poți să te îngrijești personal pentru reprezentarea ei, sau o retragi. Căci ar fi neiertat lucru să cadă din neglijență. Iară de cade după toate stăruințele, nu are să-ți impute conștiința literară nimic.
Das scheint mir so. Entweder-oder. Mit halben Massregeln geht nichts in der Welt fur ordentliche Leute. Den Lunpen gelingt allerdings manchmal auch das Halbe – Ihnen aber niemals.
Al dumitale devotat
T. M.
P. S. Eminescu are o recidivă și este printre alienații de la mănăstirea Neamțul.
N-am făcut nici ceea ce mi-a zis Lugoșianu, nici ceea ce m-a sfătuit T. M.
Îmi părea foarte rău că nu mi-a fost primită drama și eram adânc mâhnit, dar nu și supărat și de aceea nici n-am luat notiță în Tribuna, nici nu mi-am retras manuscrisul, ci m-am mărginit a declara că Direcțiunea nu are decât să facă corecturile, fie schimbări, fie suprimări, fie adause, dacă considerațiuni tehnice cer aceasta.
Încă mai puțin puteam să fac ceea ce m-a sfătuit T. Maiorescu. Nu că n-aș fi voit, dar nu eram în stare. Pentru ca să stărui pe lângă jurnale și pe lângă artiști, să chefuiesc cu unii și cu alții și să le fac curte actrițelor, se cer anumite destoinicii, care mie îmi lipseau, încercasem eu în alte împrejurări așa ceva și-mi dădusem în petec. Era la mijloc nenorocitul meu confucionism, inima deschisă, în urma căreia mă lua gura pe dinainte, ca să spun ceea ce într-adevăr simt și gândesc.
Nici că ți-am făcut împărtășire despre cele câteva scrisori decât pentru ca să înțelegi de ce eram cuprins de simțământul că nu era pentru mine loc în mijlocul clasei culte române și de ce m-am retras în urmă la Măgurele, unde nu-i stăteam nimănui în cale și unde mi se părea cu putință ceea ce nu puteam să încerc la Azilul Elena Doamna, unde azi aveam a face cu un ministru, mâine cu altul și unde funcționarii ministerului se amestecau în toate.
T. Maiorescu, T. Rosetti și I. Negruzzi, A. Odobescu și V. A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, D. A. Sturdza și I. C. Brătianu, Regele Carol I și Regina Elisabeta, vorbind mereu despre mine, m-au făcut multora urgisit, mai ales multora dintre sectarii liberali și un păcătos aș fi fost dacă mi-aș fi mistuit puterile în luptă cu aceștia.
Ioan Oteteleșanu lăsase adică averea sa lui Ioan Kalinderu. Acesta înființase școala și-o trecuse împreună cu averea la Academia Română, iar aceasta a pus-o sub «protecțiunea» Regelui Carol I.
însărcinați de Academia Română să vizităm școli similare din țările apusene și să facem apoi propuneri în ceea ce privește organizarea noului așezământ, am fost primiți la Palat și Regele ne-a hotărât, în înțelegere cu Regina, școlile pe care urma să le vizităm. Planul de organizare, regulament și program de studii, l-am stabilit apoi tot în înțelegere cu Regele și cu Regina.
Cu purtarea de grijă pentru «Institutul Ioan Oteteleșanu», Academia Română a însărcinat o comisie specială compusă din I. Kalinderu, D. A. Sturdza și I. Negruzzi, toți trei binevoitori ai noștri.
Nu se putea să pornești o lucrare în împrejurări mai prielnice. Mai ales loan Kalinderu, adevăratul întemeietor al școlii, lucra cu mult zel și cu toată inima și pentru că știa cât de mult țineau Regele și Regina să vadă Institutul bine îndrumat.
A și fost bine îndrumat, și anul al treilea, după ce toate erau croite, venind să viziteze Institutul, Regele Carol a zis: «O oază în mijlocul unui pustiu». A adăugat însă: «Numai dacă nu i-ar seca izvoarele».
«Nu!» – am zis eu în gândul meu. Atât de adânc eram pătruns de gândul că secarea izvoarelor e peste putință, încât îmi alesesem la Măgurele și locul unde țineam să fiu înmormântat.
Eu n-aș fi ajuns cu toate acestea să-mi istovesc puterile prin cazematele de la Domnești, pe la Luvru, prin Hotel Modern și pe la Văcărești, dacă izvoarele n-ar fi secat încă trăind cei ce cu atâta inimă lucraseră la organizarea acelei «oaze» din mijlocul pustiului.