Iubite amice,
Îți scriu în vara anului 1921, după trecerea unui an și jumătate, și gândul meu e să-ți dau putința de a te dumiri, cu ce m-am ales pe urma celor suferite prin închisori și cui i-au fost de vreun folos suferințele mele.
Miercuri, a doua zi după plecarea mea de la Văcărești, seara pe la unsprezece, după ce mă culcasem, iar mi-au venit amețelile însoțite de înecăciune și peste puțin am căzut fără răsuflare, încât ai mei credeau că mă sfârșesc.
Din întâmplare, peste drum locuiește un tânăr medic, Dr. Cociu, care, chemat în grabă, mi-a făcut o injecție, în urma căreia m-am simțit mai bine. El mi-a prescris apoi o cură și m-a oprit pe douăzeci de zile în casă.
Aceasta mi-a fost în timpul primelor trei săptămâni libertatea.
După împlinirea celor douăzeci de zile apoi, tot seara, aflându-mă în capul de sus al scării, iar am fost cuprins de amețeli și am căzut pe scară la vale, încât mi-am strivit încheietura de la gleznele piciorului drept. Dr. Cociu și în urmă Dr. Leonte au constatat că nu e scrântită încheietura, ci numai sucită, dar mai multe dintre tendoane s-au rupt și s-au rupt împreună cu ele și bucăți din osul de care erau lipite.
Abia după 86 de zile am ajuns să-mi pot pune piciorul în pământ. În tot timpul acesta am zăcut și nu-mi închipuisem niciodată că sunt cu putință dureri ca cele suferite de mine, nici că om în oase și carne poate să rabde asemenea dureri fără ca să moară ori să înnebunească.
Ceea ce mă durea nu era decât la început piciorul strivit. În urmă s-au ivit în căldura patului durerile reumatice și cele artritice, care după spusa medicului se localizează în «pars minoris resistentiae». În același timp eram chinuit de emfizem și de astmă.
În curând apoi durerile au cuprins toate încheieturile și toți mușchii, încât nu-mi mai rămăseseră sănătoase decât capul și organele de digestie, afără de acestea nu mai era pe trupul meu loc unde pot să pun degetul fără ca să simt dureri sfâșietoare.
Din când în când îmi era frig parcă picioarele și mâinile mi-ar fi fost sloi de gheață și mă simțeam ca sfășcat de durerile degerării. Toate fricțiunile rămâneau zadarnice. Peste câtva timp mi se încălzeau apoi picioarele și căldura creștea și se întindea, încât îmi era nesuferită. Încă mai nesuferite erau nădușelile care mă treceau și cu care se începea paroxismul, în timpul căruia mă zbăteam ca un epileptic și nu mai gemeam, ci răcneam ca un turbat.
Medicamentele pe care le-am încercat au rămas toate zadarnice, și n-ar mai fi rămas decât să mi se facă injecții de morfină, iar aceasta cu nici un preț n-o primeam. Îi înțelegeam acum pe cei ce-și curmă firul vieții nemaiputând suporta durerile vreunei boli «incurabile», dar nu mă ierta firea să mă pun în rând cu dânșii.
Cel puțin timp de două luni n-am putut niciodată să dorm un ceas întruna, ci numai ici câte douăzeci, colo câte trezeci de minute, cu totul două, cel mult trei ceasuri din douăzeci și patru. Am avut însă și câteva săptămâni în care dormeam câte 5, cel mai mult 10 minute, la un loc nici un ceas pe zi.
Mai sufeream și pentru că suferea și soția mea, care-mi stătea ziua-noaptea la căpătâi și le încerca toate, ca să-mi aline durerile. Devotamentul femeii adevărate nu are margini.
Să nu-i dea însă Dumnezeu omului tot ceea ce poate să rabde, așa zice românul.
Deși am zăcut timp atât de îndelungat și am ajuns să sufăr de decubit, încât nu mai știam cum să mă culc, niciodată nu mi s-a urât, niciodată n-am pierdut pofta de mâncare și visurile îmi erau de nespusă dulceață.
Îl înțelegeam acum pe Eminescu, care adeseori zicea că partea cea mai plăcută a vieții e cea petrecută dormind.
Când era să ațipesc, nu mai simțeam nici o durere, peste puțin însă începea să-mi horcăie pieptul și aveam un acces de înecăciune și tresăream speriat din somn. După ce o pățeam însă în mai multe rânduri așa, tot adormeam în cele din urmă și începeam să visez – totdeauna în legătură cu boala mea.
Îmi dădeam, înainte de toate, așa prin vis, seama că nu mă mai doare nimic și mă plimbam totdeauna prin munți cu mult mai înalți și mai frumoși decât cei ce-mi erau cunoscuți din viața petrecută în aievea, și pe la locuri ce mi se păreau de mult cunoscute. Pe ici, pe colo întâlneam în drumul meu, prin adâncimi, lacuri cu apă limpede, peste care treceam în zbor. Starea sufletească îmi era de o seninătate care în viața petrecută în aievea e peste putință. Cu toate acestea durerile mă făceau să tresar speriat din somn. În clipa deșteptării nu simțeam dureri, dar eram scăldat în sudori și trupul, mai ales piciorul bolnav, îmi părea îngrozitor de greu.
Tot în timpul acestor zile grele m-am dumirit asupra înțelesului în care Eminescu zicea că Schopenhauer și Kant greșesc când spun că timpul și spațiul sunt forme a priori ale gândirii. Adevărul e că în gândul omenesc nu e nici timp, nici spațiu: toate sunt în aceeași clipă și în același loc, cele de acum și cele de mai înainte, cele de aici și cele de mai înainte. Numai pentru darea pe față a gândirii pentru luarea aminte a celor ce ne sunt totdeauna prezente în gând, numai când ne dăm seama despre ceea ce gândim, timpul și spațiul sunt forme a priori.
Eu stăteam, se înțelege, toată noaptea cu lampa aprinsă și cu ceasornicul în fața mea. Simțeam o mare ușurare când vedeam că timpul trece și revărsatul zorilor se apropie. Erau nopți când nici o clipă nu puteam să adorm, și mai ales de la ora a doua după miezul nopții nici nu mai nădăjduiam să pot dormi.
Când mi se întâmpla să mă răpună somnul, aveam visuri deslușite, care se prelungeau, încât ar fi trebuit să treacă nu ceasuri, ci zile întregi pentru ca să se petreacă în aievea cele visate ori să le povestesc. Când mă deșteptam, eram cuprins de simțământul c-am dormit timp de câteva ceasuri, dar mă uitam la ceasornic și mă încredințam că n-au trecut decât cinci, cel mult zece minute de când am adormit. Era parcă am stat în Vârful cu Dor și-am văzut de acolo într-o singură clipă cele ce nici într-o zi întreagă nu sunt în stare să spun.
Tot așa mi-am reamintit într-o singură clipă acum nu tocmai scurta mea viață și în timpul celor 87 de zile am avut destul răgaz să-mi dau seama despre rostul amănuntelor ei.
«Iată cu ce te-ai ales! îmi ziceam câteodată muiat de suferințe. Om fără de minte, care n-ai știut să te folosești de darurile cu care te-a înzestrat firea și de bunăvoința celor mai vrednici dintre contemporanii tăi, ai ajuns la zile de bătrânețe o sarcină grea și pentru tine însuți și pentru cei ce te iubesc.»
Nu-mi este iertat, iubite amice, să intru în amănunte, în ceea ce privește greutățile așa-zise materiale, cu care nevastă-mea și eu neam luptat toată viața noastră și mai ales în timpul cât am fost târât prin temnițe și am zăcut greu bolnav. Atât aceste greutăți, cât și umilirile ce le voi fi îndurat din cauza lor sunt urmări ale faptelor mele, pe care nu eram în stare să nu le săvârșesc și de care nu mi se cuvine prin urmare să mă plâng.
Zbătându-mă în culcușul meu, îmi vedeam întreaga viață desfașurându-se potrivit cu felul deosebit al firii mele. Mă vedeam la Viena și la Putna în lupta cu cei mulți, pe care noi cei mai puțini nu eram în stare să-i convingem că silințele noastre au să fie îndreptate, mai înainte de toate, spre unitatea sufletească a poporului român, căci celelalte au să urmeze ele de ele în virtutea desfășurării firești a lucrurilor.
Mânat de gândul acesta am trecut în țară și tot în vederea acestui gând m-am întors la 1884 ca să înființăm Tribuna, care atât de mult ne-a apropiat de unitatea sufletească și ne-ar fi apropiat și mai mult, dacă n-aș fi fost nevoit să mă întorc iar la București.
Din același gând am pornit când am înființat cu mari jertfe Corespondența Română, când am pus cu Socec la cale prima bibliotecă populară în România și când am stăruit să se înființeze Liga pentru unitatea culturală a poporului român, sub stăpânirea aceluiași gând am trăit și trăiesc.
Eram și sunt oarecum osândit să rămân în calea pe care am apucat din timpul tinereților mele. Chiar și dacă n-aș fi voit să stărui în calea aceasta, îmi lipsea și-mi lipsește destoinicia de a mă abate din ea, cum s-au abătut alții care și-au adunat averi ori și-au asigurat poziții.
Nu poți să le ceri orbilor să zugrăvească, nici surzilor să cânte: nu mi se putea cere nici mie să-mi schimb convingerile după cum se schimbă împrejurările. Nu mă ierta firea. N-am deci decât să mă împac cu urmările statorniciei mele în mijlocul unei lumi alcătuite din oameni, dintre care cei mai mulți nu au convingeri în adevăratul înțeles, ci numai păreri trecătoare.
Nu mă căiesc deci. Chiar și chinuit de cele mai aspre suferințe și în luptă cu cele mai otrăvitoare greutăți, m-am încredințat totdeauna și mă încredințez și acum că trebuia neapărat să fac ceea ce am făcut, că nu puteam să fac altfel, că viața mea toată mi-aș fi făcut cele mai aspre mustrări dacă m-aș fi abătut ca un mișel din căile în care am umblat alăturea cu cei mai vrednici dintre contemporani.
Nu, pe mine prigonirile celor mulți și lipsiți de cumpătare nu m-au atins, nu m-au muiat, ci m-au lăsat cum am fost.
Zguduit numai trupește am fost.
După ce am ajuns să pun piciorul în pământ, am făcut câtva timp mișcări prin casă, apoi și prin curte și după câteva săptămâni am început să ies, ca să-mi caut de treburi și să umblu șchiopătând de ici până colo. Unul îmi recomanda o cură care pentru oamenii ca mine e prea scumpă, altul mă trimitea la băile unde în zilele de astăzi n-au ce să caute cei ce n-au știut să se folosească de încurcăturile războiului. În cele din urmă m-am dus iar la Panciu, de unde după culesul viilor tot șchiopătând m-am întors.
Încetul cu încetul mi-au scăzut însă durerile și azi nu mai șchiopătez decât după ce am umblat mai mult și când se schimbă timpul. Accese astmatice de mult n-am mai avut, dar de emfizem n-am mai scăpat și ochii îmi sunt slăbiți încât nu mai sunt în stare să scriu ori să citesc timp mai îndelungat.
Cu atât aș putea să zic că m-am ales pe urma zilelor petrecute la Domnești, la Luvru, la Modern și la Văcărești. Ca să nu-mi fac însă inimă rea, dau socoteală că și acestea numai bătrânețile mi le-au adus.