Iubite amice,
Când mă plimbam cu socialiștii, gardianul nostru, om stăpânit de cele mai bune îndemnuri, mi-a adus o saltea de paie. Mai adusesem cu mine un puișor și pledul, cu care mă deprinsesem la Domnești. În aceeași zi fiul meu Titu a obținut de la bineștiutul Bolentin voia de a veni să mă vadă. El mi-a adus o mulțime de bunătăți, o bucată de brânză, una de unt, multe salutări de la bătrânul Engelbrechten, care mi-a trimis și el o bucată de șuncă și una de slănină de la un porc tăiat la casa lui. Fiul meu m-a întrebat apoi de ce mai am trebuință.
«De nimic – i-am răspuns eu. Am aici tot ceea ce-mi trebuie. Spune-i mă-tii că sunt bine aici. E, ce-i drept, oarecare murdărie și sunt ținut la un loc cu făcătorii de rele, dar sunt aici și oameni foarte cumsecade, cu care-mi petrec bine timpul. Să fie liniștită, căci mult n-o să țină nici aceasta.»
«Ea crede că da – mi-a zis el – și de aceea m-a însărcinat să-ți spun să nu fii mâhnit că nu vine să te vadă. Îi este destul să te știe, și ar fi prea mult să te și vadă aici.»
Eram și eu de părere că e mai bine să nu ne vedem în biroul grefierului de la Văcărești, care era însărcinat să tragă cu urechea și să fie cu ochii în patru pentru ca nu cumva să punem la cale vreun complot ori să mi se treacă prin ascuns vreo mașină infernală, ca să arunc în aer întreaga mănăstire.
După iar câteva zile a venit să mă vadă fiică-mea cea botezată de preotul ortodox al marelui penitenciar de la Vaț.
Mai întâi și mai întâi ea nu s-a așezat pe scaunul ce se afla cu totul aproape de biroul grefierului, ci a luat scaunul și l-a dus în cel mai depărtat ungher al sălii, unde a dus și alt scaun pentru mine.
Grefierului îi era greu să-și facă datoria zicând «Lasă, coconiță, scaunele la locul lor.»
Ne-am așezat apoi cu spatele spre grefier și am început să vorbim pe șoptite.
Grefierului îi era greu să zică «Vă rog frumos: așa nu se poate».
Pe perete erau lipite petece de hârtie, pe care stătea tipărit cu litere mari și groase „Convorbirea nu poate să dureze decât cincisprezece minute”. Fiică-mea avea însă să-mi spună multe, și puține nu erau nici cele ce aveam să-i spun și eu. Au trecut deci 15, încă 15, și iar cincisprezece minute, a trecut și ceasul, și noi vorbeam înainte. Grefierul se mișca neastâmpărat în jețul lui, își scotea din când în când ceasornicul și se uita cu coada ochiului la el, se uita cuprins de îngrijorare la ușă, ca să vadă dacă nu cumva intră directorul, dar se sfia să zică „Destul acum”. Ne va fi dat el în gândul lui cuiva, dar ne lăsa să vorbim.
Când a plecat, în sfârșit, fiică-mea știa tot ceea ce văzuse, auzise și pățise tatăl ei la Văcărești, iar ea și soțul ei aveau în București chiar și prin birouri ministeriale prieteni și cunoscuți.
Mai erau apoi la Văcărești și socialiștii îndârjiți, droaia de ziariști guralivi, era acolo Bogdan-Pitești, omul care le vede, le aude și le judecă toate, mai erau foștii prefecți Lupu Costache și Chercea, foștii miniștri Virgil Arion și D. Nenițescu, fostul director al poștelor, colonel Victor Verzea, mai erau vecinii lui Misir, Metaxa-Doro și Filoti, o întreagă lume de oameni care le vedeau toate și știau că nu sunt deloc cum trebuie să fie.
A început deci să vuie capitala fericitului regat român, și prin coloanele gazetelor, prin cafenele, prin saloane, pe la sindrofii, se vorbea mult despre starea nu tocmai înfloritoare în care se afla marele așezământ de corecție de la Văcărești.
Într-una din zile ne-am pomenit deci cu directorul general al închisorilor, domnul Ionescu-Marița, un om încă tânăr și elegant, sprinten și voinic, cu maniere plăcute, de o inteligență mai mult decât comună și cu deosebire simpatic. Nu-l mai văzusem, nu-i mai auzisem numele, nu știam că el e directorul general al închisorilor. Cu toate acestea, după ce și-a făcut pe ici, pe colo inspecția, m-a luat la o parte și și-a exprimat într-o formă ireproșabilă părerea de rău pentru că eu am făcut critica administrației sale, iar fiică-mea a alarmat lumea, până chiar și pe unii dintre funcționarii de la ministerul de interne.
L-am încredințat că fiică-mea n-a putut să spună decât ceea ce i.-am spus eu, iar eu n-am spus decât ceea ce am văzut noi toți cei ce ne aflăm la Văcărești. Nu putea apoi să fie vorba de administrația D-sale, căci eu nu știam că D-sa e directorul general al închisorilor. Ceea ce e la Văcărești e și aiurea, dacă nu chiar mai rău.
«E urmarea războiului» – a zis el.
«Pornit de oameni cu desăvârșire nepregătiți pentru așa ceva» – am adăugat eu și ne-am despărțit ca prieteni buni.
După iar câteva zile ne-am pomenit cu ministrul de justiție, domnul Buzdugan, alt om simpatic.
Frimu nu se mai afla la Văcărești. Fusese dus la Colentina, unde a murit – după părerea mea în urma celor suferite la 13 Decembrie.
E de prisos să-ți mai vorbesc despre primirea ce socialiștii i-au făcut ministrului.
Se aflau adunați în curtea personalului la intrarea de sub clopotnița cea mare.
«Dac-ai venit, domnule ministru – a zis Cristescu – să faci o inspecție serioasă, oprește aici pe toți subalternii D-tale și dă-mi voie să te conduc eu. Eu să-ți arăt ce-i aici.»
L-a și condus apoi Cristescu cum mă condusese pe mine – numai deslușindu-i-le toate cu mai multă râvnă.
Ziua următoare au început să curgă camioanele încărcate cu haine și cu albituri, cu lignit și cu lemne, cu provizii și cu medicamente, cu butoaie de petrol și cu var, cu mături, cu târnuri, cu, rogojini și cu perii de frecat. Au venit și etuve, care ne dezinfectau până la piele, și pompe cu care stropeau podele, pereți, până chiar și pardoseala curții.
Se găseau acum de toate – parcă n-ar fi fost niciodată război.
Iar zdrențăroșii și rebegiții nu se mai încălzeau la soare, ci unii măturau, alții frecau scânduri, iar alții încărcau mormanele de gunoi, curățau drumurile pline de noroi, văruiau pereții până chiar și pe unde era căzută tencuiala, își spălau rufele – se încălzeau toți muncind până la sudori.
A fost destul oarecare purtare de grijă pentru ca toate să fie mai cum trebuia.
Socialiștii și noi am fost mutați în curtea personalului, socialiștii chiar în cea mai largă și mai luminoasă încăpere din acea curte, biroul directorului, care a fost înlocuit cu alt om.
O jertfa de ispășire trebuia neapărat să fie adusă. Jertfit a fost și medicul, care în urmă a murit și el de tifos exantematic.
Noi am fost instalați în două odăi cu intrare comună, în care nopțile era așezat obligatul hârdău, comun și acesta. Eram aici mai înghesuiți decât în salonul cel mare și eu tușeam chiar mai rău decât acolo. De aceea colegii mei, oameni mai tineri și mai sprinteni decât mine, și-au luat paturile mai din fund și mi-au lăsat mie un pat lângă ușă, ca să-mi vină adiere răcoritoare și aer curat de câte ori se deschide și se închide ușa.
În ciuda acestei colegiale purtări de grijă, mă simțeam din ce în ce mai rău. Directorul general mi-a dat deci voie să mă mut într-o sală mare, care era destinată pentru epileptici și pentru nebuni. Eu epileptic nici nu eram, nici n-am fost vreodată în viața mea. Nebunii am făcut destule și pe urma lor am și ajuns unde mă aflam, dar de astă dată am făcut un lucru cuminte. Sala, în care stăteam eu singur, era destul de încăpătoare și pentru 10-l2 paturi, stătuse de mult timp goală, și ferestrele ei dădeau una spre soare răsare, iar alta spre șoseaua din fața mănăstirii, de unde-mi venea aer curat.
O să-ți fie greu să mă crezi, iubite amice: chiar din prima noapte n-am mai tușit și am dormit precum copilul îmbăiat.
Câteva zile în urmă s-a mutat cu mine domnul Săniei Grossmann care publicase în Gazeta Bucureștilor articole sub pseudonimul Tăutu, un om serios, cu care ne nărăveam bine.
Aici stăteam când comandantul nostru de la Domnești, cu deosebire simpaticul maior Angheleanu, acum comandant al temnițelor militare de la Jilava, a venit cu automobilul, ca să ridice pe colonelul Victor Verzea, care fusese osândit la moarte, și să-l ducă la Jilava.
Nu-mi era osânditul decât bun prieten al bunului meu prieten, acum răposatul Aurel Popovici, dar îl știam bărbat în puterea cuvântului și om cu inima deschisă, care a stăruit în convingerile sale și a rămas cu mintea limpede și după ce tovarășii săi de luptă porniseră pe căi de români încă neumblate. Atât de adânc mă zguduise știrea, că a fost pus în rând cu mie neuitatul maior Constantin Crăiniceanu, încât nu eram în stare să mă apropii de dânsul, ci numai din depărtare am luat un mut rămas bun de la el.
Cuprins de simțământul acesta eram când am fost ridicați și noi spre a fi duși la hotelul Modern, unde urma să ne pregătim pentru acum apropiatul nostru proces.
V
Iubite amice,
Îți vei fi închipuind că la Văcărești era un fel de Gheenă, în care un bătrân diabetic, astmatic și chinuit de eczeme nu poate să trăiască, decât muncit ca vai de el. Te încredințez însă că am petrecut și la Văcărești multe ore plăcute, pentru care m-ar fi pizmuit nenorociții care m-au trimis acolo.
Erau, ce-i drept, murdărie, aer îmbâcsit, fumăraie, fel de fel de mirosuri, erau ploșnițe, păduchi și râie, era o lume plină de febră recurentă, de vărsat și de tifos exantematic, tușeam și iar tușeam de băgăm spaima în cei ce mă vedeau, mă zbăteam în culcuș: toate acestea sunt adevărate, dar eram numai noi între noi, colegi, toți ziariști, unii și scriitori, toți intelectuali din aceeași tagmă, deștepți, plini de duh, știutori fiecare în felul lui, oameni în mijlocul cărora nu ți se urăște niciodată.
Era, mai înainte de toate, foarte interesant felul în care se dădea pe față spiritul de solidaritate al acestor cavaleri ai condeiului. Mereu îmi aduceam aminte de vorba lui Schopenhauer, că lumea e un mare penitenciar, și cei osândiți a trăi în ea au să-și dea silința de a-și face unii altora suportabilă osânda.
Aici penitenciarul nu mai era în sens figurat, ci o adevărată pușcărie înconjurată cu ziduri groase și înalte, deasupra cărora se plimbau străji cu pușca încărcată, iar cei osândiți erau apostoli ai adevărului și ai luminii.
Se certau, nu-i vorba, ici pentru locul pe laițele de la masă, colo pentru lampa atârnată în tavan, mai pentru gaura de la sobă, o singură gaură pentru atâția flămânzi, care voiau să-și gătească bucatele ori să le încălzească. Certurile acestea nu erau ca ale zdrențăroșilor ce se încălzeau la soare. Asistând la ele, te simțeai, ce-i drept, «in țara lui Hubsch»; păruieli între colegi n-au să se pomenească și nu s-a întâmplat niciodată ca în fața bisericii să se piardă ceva fără de urmă.
Cunoști apoi binecuvântatul obicei al pământului.
Lignitul fără de lemne nu arde. Se cuvenea deci un bacșiș celui ce aducea lignitul, ca să ia de la alții și să ne aducă nouă mai mult, deci și lemne mai multe. Alt bacșiș i se cuvenea găzarului, căci la noi gazul nu se consuma numai în lămpi, ci și pentru spălături profilactice. Iar alt bacșiș luau cei ce măturau ori cărau bine știutul hârdău ori ne aduceau apă. Ceva mai mare era bacșișul cuvenit gardianului, care ne avea sub purtarea lui de grijă, și magazinerului, care ne aducea cartofi, ba chiar și băuturică de unde știa el. Spuma bacșișurilor i se cuvenea însă primului gardian.
În ajunul săptămânii se făcea deci socoteala pentru viitoarea săptămână și, după împărțeala frățească, plătea fiecare câte 20 de lei.
Mai învederată dovadă de solidaritate era apoi că aceia cărora le dădea mâna plăteau și bacșișuri individuale, ca să fie serviți cu preferință.
Bacșișuri se dădeau de altminteri și la Domnești ori la Luvru, dar acolo lipsea spiritul de solidaritate colegială și eu n-am aflat niciodată cine le plătea și cât luau cei în drept. Acesta era pentru cei de acolo un lucru care se face pe tăcute parcă nici n-ar fi fost să fie.
Rezolvată chestiunea bacșișului, noi, colegii, purtam grijă fiecare de ale sale. Mânca îndeosebi tot omul ceea ce avea. Pe ici, pe colo, se întovărășeau câte doi-trei, ba la sosirea mea am găsit chiar o tovărășie de vreo cinci, care – adu-ți aminte vorba polonezului Dr. Linde – împărțeau între dânșii bunătăți, de care-ți lingi degetele, mai sardele, mai stacoji, mai pește marinat, șuncă de Praga, brânzeturi alese, cozonaci, torturi, compot, fructe de tot felul și închinau din pahare de cristal vinuri alese.
Durere însă, această priveliște plăcută abia câteva zile am putut s-o am.
într-una din zile căpetenia mai fericiților între tovarăși a găsit în patul său, totdeauna foarte curat, cadavrul unui păduche. După un examen făcut în toate amănuntele s-a adeverit că trăia păduchele acela mai înainte de a fi trecut în starea de cadavru și se hrănea în timpul vieții lui sugând sânge de om. Încredințați despre aceasta, întovărășiții, care știau să stăruie și nu aveau numai tot felul de bunătăți, ci și cuvenita trecere, au fost trecuți în curtea personalului într-o încăpere mai largă, mai curată și mai luminoasă.
Am fost poftit și eu să trec acolo. Nu mă simțeam însă vrednic de asemenea onoare, care era mai costisitoare. Am rămas deci noi, ciurucul, numai noi între noi, ceea ce era nu numai mai ieftin, ci totodată și mai bine. Era o viață veselă și fără griji și-am ajuns și eu să cunosc o lume până atunci mie necunoscută, din care nu lipseau incidentele pline de haz.
Deși despărțiți, divorțați nu eram noi și cei trecuți dincolo de poarta fatală. Colegi și prieteni, ba pe deasupra și complici la săvârșirea unui lung șir de fapte rele, eram implicați în același proces și nu puteam face nimic unii fără alții. Îndeosebi cei de dincolo aveau legătură cu mulți dintre puternicii zilei și erau neistoviți în născocirea planurilor de scăpare.
Azi o petiție, ca să avem parte de un regim mai potrivit cu starea noastră socială, mâine alta, ca să fim trimiși iar la Hotel Modern, unde ei fuseseră internați mai înainte, poimâine iar alta, ca să fim trimiși și noi, ca alții, fie într-un sanatoriu, fie în vreuna din casele ce stăteau deșarte la șosele. Deși însă buni prieteni ai Bolentinului și ai colonelului Vlădescu, comisarul regal, toate aceste petiții au rămas fără nici un răspuns.
După ce râia s-a întins și zdrențăroșii au început să moară fie de febră recurentă, fie de tifos exantematic, fie de vărsat, a fost ticluită, după îndrumările primite de unul din cei mai pricepuți avocați, o petiție în care se arată că suntem puși în mare primejdie, față în față cu moartea, deși nu suntem osândiți la moarte, și se cere să fim judecați, tot ca alții, aflându-ne în libertate, în genere să fim scoși de la Văcărești.
Tocmai murise tânărul avocat Misir, fiul fostului președinte al Camerei în timpul guvernului liberal și apropiată rudă prin alianță a puternicului Vintilă Brătianu. Se zbătuse nenorocitul de el aici la
Văcărești, închis într-un iatac tară control medical zile întregi și nopți lungi de-a rândul, până i s-au făcut formele să fie trimis trăgând de moarte în sanatoriul unde s-a stins în curând după sosire.
«Acum – se zicea – acum neapărat avem să fim scoși de aici.»
«Ba tocmai acum nu! – le-am răspuns eu celor ce ziceau aceasta. Dacă nu le-a păsat lor de moartea lui Misir, încă mai vârtos nu are să le pese dacă murim ori nu noi, care, murind, îi scăpăm de o belea.»
Le-am mai reamintit și vorbele citate din infernul lui Dante de către răposat Rietz.
Stăruiau cu toate acestea să subscriu și eu petiția, ba să-mi pui, ca cel mai bătrân și mai cu autoritate, iscălitura în frunte.
Am refuzat.
Am stat adică timp de un an în temnița de la Vaț și n-am făcut cereri umilitoare.
Te întreb: mai puteam eu să subscriu o petiție adresată unei autorități românești care nu știa nici ea dacă poate ori nu să-mi acorde cererea!?
Colegii stăruiau cu toate acestea să subscriu, căci tocmai subscrierea mea are să fie hotărâtoare.
M-am supus, dar cu condiția ca nu în frunte, ci în coadă să-mi pun iscălitura, ba chiar și aceasta făcându-mi rezervele.
Am scris deci sub iscăliturile celorlalți: Mă unesc cu cererile de mai sus Jăcând rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta.
Ioan Slavici
Am rămas la Văcărești, dar tot mai trăiesc și mă simt chiar mai în putere de cum mă simțeam atunci.
Am mai subscris în urmă chiar fără de rezervă și în frunte fel de fel de alte petiții, căci după fiecare petiție oamenii prindeau nădejde și se înviorau, iar eu mă bucuram, căci voia bună e cel mai prețios dar în timpul trecerii noastre prin lumea aceasta, oricum vei fi ajungând la ea.
Nu ne aflam însă numai noi la Văcărești: mai erau acolo și socialiștii.
Oameni din topor, ei nu ajunseseră încă să se diferențieze în mai subțiri și mai grosolani, în elită și plebe, în fruntași și codași, ci se socoteau toți deopotrivă. Deoarece împreună fuseseră ciomăgiți și deopotrivă erau vinovați de a fi mâncat o bătaie zdravănă, ei se țineau și la pușcărie unul de altul, împreună stăteau acolo la spital, împreună se plimbau și cântau, împreună își mâncau fie ciorba de fasole, fie iahnia de cartofi.
Aceasta mă ademenea. Deși om din elita intelectuală și conservator de baștină, nu-mi puteam stăpâni îndemnul de a mai sta și cu dânșii de vorbă.
Chiar dintru început am fost oarecum mirat că ei nici nu se plâng de vânătăile de pe trupurile lor, nici nu se laudă cu ele, nici nu-și dau pe față mânia asupra celor ce-i ciomăgiseră. Acestea erau pentru dânșii, așa se vede, lucruri de puțină însemnătate.
Acel Cristescu era apoi plăpumar, care învârtea treburi mai mult ori mai puțin mănoase, om cu dare de mână. Frimu, tâmplarul, avea și el brățara lui de aur. Moscovici, cel cu capul deschis și de multe știutor, nu avea nici el decât să vrea, pentru ca să-și deschidă drum larg prin gloată. Pantofarii Popovici și Teodorescu, precum și mecanicul Vasilescu, erau bine răsplătiți pentru munca lor. Oameni care se mulțumesc cu puțin, toți aveau mai mult decât ceea ce neapărat le trebuia.
«Atunci – îmi ziceam – cine, păcatele lor, îi pune să intre în harță cu stăpânirea, să ridice lumea în picioare și să-și facă printre ciomăgași drum spre Văcărești?»
Ochii lor se aprindeau și fața li se lumina când bănuiau că de asemenea gânduri sunt ispitit.
Schimbați mi se păreau la față când începeau să vorbească despre durerile altora, despre suferințele celor mulți, despre mizeria care crește și se întinde mereu, despre nedreptățile, asupririle și jaful zilnic, despre bogățiile îngrămădite pe urma minciunii și a nelegiuirii, despre risipa făcută în îmbuibări și în desfrâu.
Ascultând cele spuse de dânșii, era peste putință să nu-mi aduc aminte de nopțile petrecute stând de vorbă cu Eminescu, de împărat și proletar, de satirele lui, de articolele fulgerătoare pe care le-a publicat în Timpul.
Adevăr luminos e că toți am trăi în belșug, dacă n-ar fi în mijlocul nostru atât de mulți care trag de la gura altora pentru ca într-o singură noapte să poată mistui roadele muncii săvârșite de zeci de oameni harnici într-o lună de zile.
«Sărac de tine, om lipsit de judecată dreaptă – mi-am zis. Ai ajuns acum să-ți dai seama că nu aceștia sunt oamenii care zguduie temeliile vieții noastre sociale, ci aceia care i-au ciomăgit!? Dacă școala și biserica ar fi cum trebuie să fie, dacă directorul administrativ și judecătorul ar ști și ar și vrea să-și facă datoria față de toți deopotrivă, dacă cei vrednici n-ar fi dați în viața publică la o parte pentru ca să se deschidă drum pentru cei mincinoși, fățarnici, vicleni și porniți spre nelegiuire, dacă toate ar fi în țara noastră cum trebuie să fie, oamenii aceștia ar fi tot atât de conservatori ca tine și ca acum răposații care viața lor întreagă au muncit și au adus grele jertfe, stăruind să păstrăm tradițiile bune ale străbunilor noștri și să ne lepădăm de relele apucături, fie ale lor, fie ale noastre.»
Dar oamenii aceia cântau «Internaționala» și spuneau fără de înconjur că nu țin seamă de deosebirile dintre popor și popor și voiesc ca omul, oricare ar fi limba ori legea, oriunde s-ar fi născut, să se bucure pretutindeni pe fața pământului de aceleași datorii și să li se facă parte de aceeași purtare de grijă ca celorlalți oameni, cu care trăiesc împreună. S-au lepădat creștinii de legea lui Christos și se socotesc deopotrivă cu mozaicii, cu mahomedanii și cu păgânii de tot felul.
«Nesocotitule! – mi-am zis iar. Nu ei s-au lepădat, ci chivernisitorii creștinești. Dacă biserica creștinească ar mai fi cum trebuie să fie, dânșii ar fi cei mai devotați fii ai ei. Niciodată Christos, Apostolii și Sfinții Părinți n-au făcut deosebire între evrei, romani, elini ori oameni de orice alt neam. Iubirea creștinească nu se revarsă numai asupra celor botezați în Christos, ci asupra tuturor oamenilor, și de aproape al meu nu e, după porunca Mântuitorului, numai românul, ci oricare om, care trece alături cu mine prin lumea aceasta, fie el chiar dușman al neamului românesc ori al tău îndeosebi. Păcat greu, nelegiuire neiertată e să sporești suferințele omenești și cea mai de căpetenie dintre datoriile creștinești e să-ți dai în toată clipa și în toate împrejurările silința de a îndulci viața celor ce trăiesc împreună cu tine. Nu! – aceștia nu sunt oameni lepădați de învățătura creștinească și tu, ortodoxul devotat, ești stăpânit de un rău îndemn depărtându-te de ei. Desparți și tu oamenii în asupriți și asupritori, și cei mai nesuferiți îți sunt românii, care asupresc.»
Am fost odată poftit la masa lor comună.
Am stat la masă cu cei mai de frunte din contemporanii mei, am stat cu Regele Carol și cu Regina poetă, dar niciodată nu m-am simțit atât de înălțat în gândul meu ca stând la masa aceasta, unde toți stăteau în picioare, căci ne aflam în temniță și un singur scaun s-a putut găsi pentru meseni. Îmi părea că parcă iau parte la o agapă a mult prigoniților întemeietori ai bisericii creștinești.
«Cum rămâne însă cu cauza națională română, pentru care atâția și atâția dintre neuitații tăi tovarăși de luptă au sângerat și pentru care tu însuți atât de multe și de grele jertfe ai adus!? – mi-am zis iar. Pierdută e pentru vecii vecilor cauza aceasta, dacă oamenii aceștia și cei de un gând cu dânșii ies biruitori.» Nu și iar nu! Ce au voit bărbații plini de vrednicie, care i s-au plâns împăratului Leopold II în Supplex Libellus? Ce-a voit Moise Nicoară când a stăruit ca românii să fie scoși de sub ierarhia bisericii sârbești, ca în scaunul episcopesc din Arad să fie ridicat un român, ca în Arad să se înființeze școala pedagogică azi înfloritoare? Ce-au voit marii luptători de la 1848? Ce-au cerut ei în hotărârile de la Blaj și în memoriile adresate împăratului Francisc Iosif? Ce-am voit noi, care am purtat lupta în coloanele Tribunei!? Ce-au voit nenumărații care au înfundat temnițele ungurești și-au plătit din sărăcia lor amenzile grele?
«Vrut-am și vrut-au timp de sute de ani ca vrajba și asupririle să înceteze, ca oamenii pe care soarta i-a rânduit să trăiască azi ca în trecut și în viitor împreună, să aibă parte de binefacerile pașnicii viețuirii împreună, să nu se mai asuprească unii pe alții, ci să se bucure de aceleași drepturi fiind supuși acelorași datorii, fie ei români, fie ei maghiari, fie sași, șvabi, sârbi, ruteni ori evrei. Aceasta au voit-o părinții, bunii și străbunii tăi, pentru aceasta ți-ai jertfit tu destul de lunga viață, și urgisiții de socialiști nu voiesc nici ei altceva. Nu cumva mai apropiați îți sunt pătimașii care se leapădă de întregul trecut al neamului românesc, stăruie ca românii să asuprească pe alții cum au fost ei asupriți, ca învrăjbirea să se înăsprească și fac neamul românesc de batjocura lumii îndrăznind să declare că oameni în puterea cuvântului sunt numai cei ce fac parte din majoritate, că minoritatea are să renunțe împăcându-se cu gândul că va fi stârpită, că celor ce fac parte din vreuna dintre minorități nu le rămâne decât să se lepede de părinți, de frați, de lege, de tradiții, de tot ceea ce omului cumsecade sfânt are să-i fie!? Nu! – nu ești de aceștia atât de depărtat cum ai fost viața ta întreagă de asupritorii neamului românesc.»
Gânduri ca acestea nu s-ar fi ivit – iubite amice – în mintea mea, dacă nu m-aș fi luminat petrecând zile mie plăcute în pușcăria de la Văcărești, și nenorociții care m-au ținut acolo și-ar face cele mai amarnice mustrări, dacă ar fi în stare să-și dea seama despre binele ce mi-au făcut prin fapta săvârșită de către dânșii din cel mai rău îndemn.
E dureros afără din cale să te știi om bătrân când simți în tine pornirea de a intra în lupta nu numai crâncenă, ci totodată și îndelungată.