Iubite amice,
Mă înșelasem eu însumi pe mine când am zis că-mi pare rău că nu am să stau decât două-trei zile în mijlocul plăcutei societăți de la Luvru. Nu mi se ura deloc și scăpasem de cea mai scârboasă parte din viața pușcăriașului român – o știi care – dar mă înăbușeam, căci îmi lipseau lărgimea, aerul, lumina și mulțumirea de a mai sta și singur cu mine însumi retras într-un colț.
Etajul în care ne aflam noi, vreo douăzeci de inși, nu era primul, ci al doilea. Urcând scara, treceai prin fața intrării la un club. La stânga intrării de la etajul nostru se afla o odaie de serviciu, în care se instalase comisarul de poliție. Între cele două uși stătea santinela care, fără de voia comisarului, nu lăsa pe nimeni să intre și ne oprea pe noi de a coborî la club ori a urca la cei ce se aflau deasupra noastră. Intrați pe ușă, dădeam într-un fel de sală centrală destul de largă, din care ieșeau două coridoare, unul mai scurt paralel cu Calea Victoriei, altul mai lung paralel cu strada Sărindar. Atât sala cât și coridoarele erau întunecoase, căci ferestrele dinspre Calea Victoriei și cele dinspre Sărindar erau pecetluite și lipite cu hârtie groasă, încât aer și lumină primeam numai dinspre curtea strâmtă și întunecată. Mișcare de asemenea nu puteam să facem decât prin sală și de-a lungul coridoarelor înguste – nici măcar ca leii în cușca menageriei.
Scularea se făcea târziu. După ce luam cafeaua, unii citeau, alții jucau șah, table ori cărți, iar alții se adunau în salonul nostru, care era cel mai încăpător, și puneam lumea la cale, glumeam ori discutam, desfășurându-și fiecare știința și priceperea. O viață fără îndoială liniștită și ferită de supărări. Fiind toți oameni maturi și trăiți în lume, niciodată nu s-a întâmplat ca vreunul să se simtă jignit.
Cam în același chip petreceam după prânz și mai ales serile, când stăteam la lumina becurilor electrice până spre miezul nopții.
Când se întâmpla ca vreunul să primească vizită, el era poftit în biroul comisarului, unde putea să stea în prezența acestuia de vorbă. Tot la comisar erau predate pachetele și mâncărurile ce ni se trimiteau.
Chiar a treia zi după sosirea mea a venit fiică-mea să luăm înțelegere în ceea ce privește hrana, l-am spus cum stau lucrurile, și a rămas să-mi trimită câte ceva pentru masa comună.
Ea mi-a spus că a scos bilet de voie și pentru mama ei, dar aceasta ține să afle mai înainte cum se petrec lucrurile la primirea vizitelor.
Ziua următoare, cam pe la unsprezece, m-am pomenit cu ea intrată în sală.
Toți se uitau mirați când la ea, când la mine, care eram foarte strâmtorat.
«Haide, dragă, i-am zis, să trecem în biroul comisarului. Aici n-avem voie să stăm.»
Ea se așeză pe una dintre canapelele din sală și mă pofti să iau loc lângă ea.
«Tu vezi că santinela n-a îndrăznit să mă oprească – îmi zise ea. M-am uitat odată în ochii soldatului și-am intrat.»
«Dar o să vină comisarul și-o să te poftească să ieși.»
«Să vină – răspunse ea zâmbind. E datoria lui să facă aceasta. Am să-i întorc spatele și plec acasă. Stai liniștit! Tu ai petrecut un an de zile în temnița de la Vaț, și ungurii mi-au dat odată pentru totdeauna voie să te văd și să stau cu tine oricând în timpul zilei de la opt dimineața până la șase seara. La zile mari am luat masa împreună, în mai multe rânduri am petrecut ziua întreagă însoțiți de gardian pe insula din mijlocul Dunării. Oamenii aceștia te tratează ca pe cel mai nemernic făcător de rele, nu țin seamă c-ai îmbătrânit muncind și aducând jertfe de dragul neamului tău. Ei pot să facă aceasta, dar eu n-am să mă împac cu ele supunându-mă la măsurile luate de dânșii. Dacă nu pot să-ți vorbesc cum se cuvine, adio! O să vorbim după ce vei fi scăpat de aici. Nu cumva – adăugă peste puțin – era mai cu minte să-ți spun acestea în auzul comisarului!?»
Eu ascultam uitându-mă mereu la ușă. Santinela stătea însă smirnă la intrare și simpatica figură a comisarului nu se ivea.
«Eu cred – i-am zis – că era chiar mai frumos.»
«Nu, dragă – răspunse ea. Ar fi fost un fel de insolență, o provocare, și femeii nu-i șade bine îndrăzneala. De ce să mă expun în fața unui om pe care nu-l cunosc și care ar putea să mă insulte? E mai bine așa. Mi-am ușurat sufletul și acum puțin îmi pasă dacă vine» – adăugă uitându-se spre ușă.
«Văd, însă, că tot nu vine – grăi – și bine face, căci mai am ceva. E vorba de scrisorica lui Jean Th. Florescu. Ești și tu de părere că n-are Lavinia să se folosească de ea?»
«Chiar și dacă n-aș ști, că ești tu de părerea aceasta.»
«Ei te știu cine ești – stărui dânsa – știu care-ți erau legăturile cu tatăl lor, care era și el cineva, au stat cu tine la masa lor familială atât la București, cât și la Florica, și nu mai e nevoie să-i rogi pentru ca să-și dea silința de a te scoate de aici. Dacă nu pot, îi jignești rugându-i, iar dacă pot și nu vor, nu sunt vrednici să ridici pălăria în fața lor.»
«Să lăsăm acestea – întâmpinai eu. E bine și aici, nu chiar atât de bine ca la Domnești – dar tot bine e și-o să treacă toate.»
Am mai vorbit, așa pe șoptite, despre nevoile noastre, apoi ea s-a ridicat, s-a dus să salute pe Rietz, pe Dr. Ettinger, pe Harței și pe bătrânul Engelbrechten, eu i-am mai prezentat pe ceilalți ce se plimbau prin sală și-a mai stat încă de vorbă fără a-și face comisarul datoria.
Aceasta a fost prima, dar și singura vizită pe care mi-a făcut-o soția mea în pușcărie.
La plecare, cu mâna pe clanța ușii, îmi șopti la ureche:
«Ziarele sunt turbate contra voastră și se vorbește prin oraș că aveți să fiți puși la un regim de tot aspru.»
«Nici că mă prea doare capul!» i-am răspuns.
Era adevărat și ceea ce spusese dânsa, și ceea ce i-am zis eu.
Peste câteva zile domnul Corbescu, paznicul bunei rânduieli din capitala României, a luat dispoziția să ni se pună cuvenitul frâu. Am fost, înainte de toate, percheziționați până la piele, ne-au fost luați toți banii – de la mine puțini, de la alții mulți – și nu ni s-a lăsat pentru hrană decât un leu pe zi – un leu întreg! Șah, table, cărți de joc, până și orice carte de lectură au fost sechestrate; nu mai aveam voie să fumăm, nici să ieșim din odăile noastre, ca să stăm de vorbă ori să ne plimbăm. La intrare stătea santinela, care avea să ne păzească cu toată strășnicia și să privegheze ca nu cumva să ne abatem de la cele rânduite de stăpânire. Când eram nevoiți să ne ducem știi unde, îi spuneam santinelei, care însărcina pe unul dintre soldații de gardă, ca să ne însoțească cu baioneta pusă la pușcă până la ușa stabilimentului aranjat după toate cerințele civilizației moderne – iar nu ca la Domnești.
Pe lângă toate acestea, toată noaptea huruia Calea Victoriei de automobile ce veneau dinspre gară și ferestrele zăngăneau zguduite de camioanele încărcate – așa se șoptea – cu tezaurele Băncii Naționale și ale altor așezăminte de felul acesta, ori cu tot felul de scumpeturi. Cădeau, în sfârșit, zi și noapte bombele, bubuiau tunurile și răsunau din toate părțile strigătele și țipetele lumii înspăimântate, care alerga căutându-și adăpost de scăpare.
Noi, deși aveam deasupra noastră încă trei etaje, ne retrăgeam prin colțuri și așteptam unii cu inima încleștată, alții râzând, ca să treacă urgia vremii.
Unul dintre cei mai blajini oameni, simpaticul Ignat Mircea, acum căpitan de jandarmi, venea de multe ori pe zi însoțit de cuvenita patrulă și cu toată strășnicia, ca să facă inspecție și să se încredințeze că toate sunt în bună rânduială.
Vorba lui Sergies, însă.
Unul dintre noi, cei atât de greu încercați, om rău chinuit de podagră, dar cu toate acestea mereu vesel, venise la București ca să descurce o afacere și avea la dânsul vreo 150.000 lei când a fost prins pe neașteptate și închis la Luvru.
Când cu percheziția, el n-a fost cinstit și a dosit ca un mișel 20.000 lei.
N-am nevoie să-ți spun că era mare «consternarea» când ne-am pomenit cu un leu pe zi fiecare dintre noi, închiși prin odăi și osândiți la întuneric. Era între noi și un rabin bătrân, de la care luaseră până chiar și cartea lui de rugăciune și nenorocitul despuiat de cele lui sfinte plângea bocindu-se amarnic.
Deodată ușa de la intrare se deschide și santinela, un moldovean voinic, se ivește în pragul ei.
«Boierilor, boierilor – zise el mai pe șoptite. Ar trebui să fiu un nemernic, pe care nu-l suferă pământul, pentru ca să fac ceea ce mi s-a poruncit. E lucru neomenos. Aprindeți becurile și faceți tot ceea ce voiți, tot ca mai înainte. Eu stau aici, ca să nu las pe nimeni să iasă ori să intre. Aceasta e datoria mea, mai mult nu. Vă rog însă să fiți și D-voastre oameni de înțelegere. Când vine inspecția, eu o văd urcând scările și comisarul nu mai e aici. Am dar să bat în palme și D-voastre stingeți și vă duceți fiecare la locul lui.»
Eram în stare să dăm cu toții năvală asupra lui și să-l stâlcim în îmbrățișări.
Cu atât mai dureros era gândul că schimbul de santinelă va pune capăt acestei fericiri.
După schimb însă, omul nostru a intrat.
«Am dat consemnul – ne spuse dânsul. Are și el să bată în palme. Ce câștigă adică țara, dacă D-voastre sunteți chinuiți, și ce pierde, dacă aveți traiul omenesc!?»
I-am strâns cu toții mâna și i-am fi și lăsat ceva în ea, dacă n-ar fi fost la mijloc păcatul cu un leu pe zi. Unul singur s-a deosebit de ceilalți, tot moldovean și el.
«Să trăiești, Neculae – îi zise. Am să-ți țin socoteală.»
El se întoarse apoi spre noi și ridică mâna cu teancul de hârtii.
«Evrica! – strigă strâmbându-se chinuit de durerile podagrei. Două: ci de mii de lei furați de la puternicii zilei. Să împărțim fiecăruia după creditul ce i se cuvine.»
«Vorba tatii – îmi șopti Rietz la ureche: una sunt românii și alta valachii.»
«Da – îmi ziceam eu – dar de ce folos mi-e libertatea și ce facem cu banii când jos la capul scării stă garda, care fără de bilet de la Prefectură nu lasă pe nimeni să intre? Nașul nostru tot Rafail rămâne!»
Cu șurubăria cuvenită, toate se pot scoate la capăt.
Îndeosebi noi, cei câțiva care eram deprinși cu nevoile vieții, o duceam chiar mai bine decât mai înainte.
Nu era adică la Luvru numai scară, ci și ascensor pentru urcarea lemnelor și a coșurilor de cărbuni. Ei bine, acest binecuvântat ascensor era utilizabil și pentru alte nevoi omenești. El funcționa și cu fel de fel de provizii, fie chiar și cu sticle de vin, de țuică, de coniac etc., etc. Nu trăiam deloc rău cu un leu pe zi. Nu mai primeam, ce-i drept, bucate gătite, dar aveam reșou și gaz, iar Harței era bucătar de frunte și eu făceam pe asistentul lui tăind ceapă, curățind cartofi și făcând fel de fel de alte operațiuni culinare.
Când venea apoi strașnicul căpitan de jandarmi, toate dispăreau parcă n-ar fi fost niciodată. El se încrunta, se uita ca un adevărat zbir împrejurul lui și mirosea parcă ceva, dar nu putea să-și dea seama despre criminalele noastre uneltiri.
Oricât de bine am fi dus-o însă, nori din ce în ce mai grei ne întunecau cerul.
Vorba lui Rietz: cele două-trei zile trecuseră de multe ori fără ca formele cuvenite să ni se fi făcut.
Harței zidise multe case – unele publice, altele particulare, și avea între puternicii zilei multe proptele. Încă mai bune proptele avea Dr. Linde, care vânduse de curând fabrica de Blaugas și mai era și rudă bună a influentului prefect de Buzău. Cu toate acestea așteptau și ei ca și mine revărsarea binefăcătoare a formelor.
Era, așa se vede, undeva cineva pe care nu-l ierta inima să ne știe întorși acasă, și acel cineva era om de tot vârtos.
Tocmai pe la sfârșitul săptămânii a treia am ajuns Harței și eu să fim duși la direcția siguranței, unde ni s-a luat fiecăruia îndeosebi interogatoriul.
Inchizitorul meu era cunoscutul Sipsomo îmbrăcat în uniformă ca maior și asistat de același avocat Popovici, care mă adusese de la Domnești. La altă masă stătea inspectorul Romulus Voinescu, care-și dădea și el din când în când părerea. Mai era apoi de față unul dintre reprezentanții națiunii, marele patriot Leonte Moldoveanu, un fel de advocatus diaboli, care fusese trimis acolo pentru ca nu cumva marile interese ale neamului românesc să fie puse în primejdie prin mușamalizarea «afacerii». Cine l-o fi trimis nu știu și nici n-am cercetat niciodată, destul că-și dădea mereu silința să mă înfunde arătând că știe mai bine decât mine ce simt, ce gândesc, ce vreau, cu cine mă însoțesc, cum îmi petrec viața în intimitatea familiei mele, pe cine văd și cine vine să mă vadă.
Bunul Dumnezeu rânduise să am și în aceste «grele momente» veselia care nu m-a părăsit niciodată și le luam toate cum trebuiau să fie luate. «Ori sunt mai tari cei ce vor să mă scape și atunci comedia aceasta e zadarnică – îmi ziceam – ori sunt mai slabi și atunci ea e de prisos: așa ori așa, inimă rea n-ai să-ți faci.»
Se întâmplase că vestitul Hildebrand, care în timpul neutralității pierduse milioane băgate în cereale putrezite prin gările României, a scris o carte în care voia să le arate românilor cât ar câștiga de fiecare hectar, dacă ar cultiva fasole și mazăre, și ce trebuiau să facă pentru ca gărgărițele să nu mănânce ca până acum vreo 80 la sută din mazăre. El a venit pe la mine ca să ne dumirim dacă o asemenea carte va putea ori nu să aibă efectul cuvenit. Am rămas uimit de știința agronomică și de priceperea gospodărească a lui. Mi-a arătat cât plătește vagonul de grâu românesc și cât vagonul de mazăre din Rusia, unde nu sunt gărgărițe, cât produce un hectar de grâu și cât unul de mazăre în România. Rezulta din date pozitive un câștig cel puțin îndoit. Nu e însă numai atât. El mi-a arătat că în rădăcinile mazării și în ale fasolei se îngrădesc microbi, care înmagazinează azot din atmosferă și astfel cultura de mazăre și de leguminoase, în genere, e cea mai bună și mai ieftină îngrășare a solului pentru grâu. Un hectar semănat cu grâu produce după mazăre cu 30-40% mai mult, după experimentele făcute de el și expuse în tabele statistice, paiele de mazăre, în sfârșit, sunt un nutreț mai prețios decât fânul ori lucerna.
Admirabile erau tabelele lui statistice în ceea ce privește valoarea nutritivă.
Avea în Wurtemberg moșii întinse, fabrici și îngrășătorii de porci și de vite. La începutul fiecărei săptămâni cântărea animalele de probă, le hrănea în timpul săptămânii cu un anumit nutreț, de asemenea cântărit și chimicește analizat, și la sfârșitul săptămânii iar cântărea animalele. În tabela statistică se învedera cât câștigă, în medie, un animal hrănit cu cutare ori cutare nutreț.
În virtutea acestor rezultate stabilea prețurile produselor și nutrețurilor și mergea oarecum la sigur în comerțul său.
Era gata să dea sămânța curată, să anticipeze încă din primăvară asupra recoltei și să cumpere recolta cu prețurile curente – mazărea fără gărgărițe.
Gândul lui era ca să-mi dea tabelele statistice și notițele cuvenite, iar eu să scriu cartea împreună cu fiul meu, care era absolvent al academiei de agronomie din Hohenheim.
N-am luat asupra mea sarcina aceasta. A rămas ca să scrie el în nemțește, iar fiul meu să facă sub privegherea mea traducerea în românește. Punându-ne deci cu toată râvna pe lucru, el venea din când în când pe la noi, ca să ne aducă text german, iar eu treceam pe la Athenee Palace, ca să-i duc traducerea.
Strașnicii păzitori ai patriei care stăteau la pândă și le notau toate și știau acum foarte bine de câte ori a fost marele dușman al neamului românesc pe la mine și de câte ori am trecut eu pe la el.
Alta.
Stând odată de vorbă cu un alt neamț, un bavarez de la Munchen, am discutat asupra cărții lui Hildebrand. Bavarezul dădea cu socoteală că compatriotul său va da greș, căci în România cultura rațională, cel puțin deocamdată, e peste putință. Preocupat dar de interesele patriei sale, care cumpără grâu și mazăre mai bucuros din România decât din Rusia ori din America, și om de fire haină ca toți nemții, mi-a făcut propunerea să înființăm o revistă, în care să le dăm sătenilor români îndrumări pentru gospodăria rațională și să publicăm calendare ieftine și interesante. «Bani găsesc eu pentru așa ceva, mi-a zis; e și interesul nostru ca producția României să crească.» Eu, accesibil ca totdeauna pentru acte de trădare națională, m-am învoit cu însuflețire și după vreo două săptămâni am primit un teanc de reviste și de calendare pentru popor, împreună cu o scrisoare în care se vorbea și despre «purtarea de grijă pentru copilul nostru comun».
Pe masa marelui inchizitor se afla, corpus delicti, teancul de manuscrise adunate de pe masa mea în noaptea arestării mele, printre acestea și scrisoarea primejdiosului bavarez.
Hildebrand ca Hildebrand – mișelul a spălat într-o bună zi putina; cum rămânea însă cu scrisoarea de la Munchen!? Ce fel de «copil comun» puteau să aibă doi bărbați?
Vei fi, iubite amice, și tu de părerea că nu eram lipsit de cuvenitul respect către autoritatea constituită de statul român, dacă am râs și nu mi-am mai dat silința să dumiresc – mai ales pe acel Leonte Moldoveanu, care nu avea că să caute acolo și le știa pe toate mai bine decât mine.
«Domnilor – am zis – ce ne mai pierdem timpul degeaba!? D-voastre sunteți mari și tari și nu aveți să-i dați nimănui socoteală de ce mă țineți de atâta timp închis. Puneți-mă la zid și trageți cu pușca în mine. E mai scurt și nu are nimeni să vă ceară nici de aceasta socoteală.»
Harței, auzind vorbele acestea, a început să facă fețe-fețe. Nu se mai îndoia omul că am s-o pățesc rău de tot.
N-am pățit însă nimic. Noi românii suntem oameni dulci la fire și o «glumă proastă» nu ne scoate din sărite. Inchizitorul m-a îndrumat să păstrez seriozitatea cuvenită și peste puțin a urmat subscrierea obligatului proces-verbal.
Cu atât nu scăpăm însă.
Domnul inspector mi-a dat condei, cerneală și hârtie, ca să mai scriu și un memoriu. I-am declarat însă că, scriitor de profesie, nu sunt în stare să scriu la poruncă, și a rămas să-mi scriu memoriul în toată tihna după ce mă voi fi întors la hotel.
Deoarece Harței, om mai expeditiv, își scria la o masă din alt birou memoriul, trebuia să mai aștept până ce va fi terminat el. Folosindu-mă de timpul acesta, m-am dus să-mi văd manuscrisele de pe masă. Erau acolo peste o mie de foi, fel de fel de lucrări, între care și câteva scrisori pentru tine, un roman încă de mult terminat «Musculiță» și partea II a gramaticii, «Sintaxa» de curând terminată la Panciu.
„Acestea sunt manuscrisele mele” – i-am zis domnului inspector Romulus Voinescu.
«Îți stau la dispoziție», mi-a răspuns el.
«Pot să le iau?» întrebai înveselit.
«Deocamdată nu – grăi dânsul. Avem să le facem mai înainte formele.»
Au trecut ani de zile de atunci fără ca să fi putut pune mâna pe o foaie măcar din acele manuscrise, deși mult am alergat după ele.