Iubite amice,
După cele ce ți-am spus despre puiul de țap, vei înțelege mai ușor rostul Academiei de la Văcărești.
Schopenhauer le este multora urgisit pentru că e de părerea că omul e rău din fire, ființă haină și pornită spre fărădelegi. În monografia sa premiată de Academia din Svedia același Schopenhauer zice însă că fundamentul moralei e compătimirea, deci iubirea de oameni, ba chiar de tot ceea ce are viață. Gândul acesta nu e nou: el e temelia moralei brahmane, a celei budhiste, ba chiar și a celei creștinești, care tot în iubirea de oameni se reazemă. De aceeași părere e și cel mai cu minte dintre oamenii ce au trăit până astăzi pe fața pământului, Confucius, care zice că omenește bine e ceea ce se potrivește cu firea omenească, iar rău e ceea ce e împotriva firii; iar iubirea de oameni e fundamentul moralei tocmai pentru că ea este în firea omenească, de care e dezbrăcat cel ce se iubește numai pe sine, iar nu și pe semenii săi. Un lucru e mai presus de toată îndoiala: că fapte săvârșite din adevărata iubire de oameni, oricât de jignitoare ar fi ele pentru unii ori pentru alții, nu pot să fie rele.
Sunt acum în zilele noastre oameni cu multă știință de carte, cum a fost bunăoară vestitul Lombroso, care ne încredințează că numai unii dintre oameni sunt răi din fire, haini și porniți spre fărădelegi, deci osândiți din născare să fie făcători de rele, cum m-a socotit bunăoară domnul comisar regal pe mine. Au fost precizate așa-zisele stigmate ale celor de felul acesta și în timpul petrecut de mine la Văcărești unul dintre profesorii de la facultatea de drept și-a adus aici elevii, ca să le arate asemenea oameni stigmatizați și a ținut în biserică o prelegere asupra stigmatelor.
Eu, care am studiat drepturile, sunt acum cincizeci de ani, când știința nu era atât de înaintată, nu mă încumet să pun la îndoială adevărurile lămurite de pe catedrele de astăzi. Un lucru rămâne însă pentru toți neîndoios: că oamenii stigmatizați sunt făcători de rele pentru că le lipsește fireasca iubire de oameni, compătimirea, deci sunt dezbrăcați de firea omenească.
Nu mai puțin neîndoios este că între cei ce se află azi la Văcărești sunt foarte mulți cărora le lipsesc stigmatele și sunt cu toate acestea făcători de rele în puterea cuvântului.
Îți spun eu, iubite amice, tocmai somitățile, profesorii înaltei Academii de aici, sunt oameni la care mă uitam ori mă uit încă cu un fel de admirație. Nici aceștia n-ar fi făcători de rele, dacă în sufletele lor ar mai fi compătimire, deschise pentru fireasca iubire de oameni.
Cum au ajuns ei să se dezbrace de firea omenească? De ce s-au făcut haini? Ce-a fost ca dânșii să fie dușmani ai societății omenești?
O, Doamne! Cum vrei să nu se înhăineze copilul oropsit, care și azi, și mâine mănâncă bătăi când e flămând? Cum vrei să nu se facă dușman al societății omul care în greaua luptă cu nevoile vieții în loc de sprijin găsește pretutindeni prigonire și năpăstuire? Oricât de bun l-ar fi făcut Dumnezeu pe om, el încetul cu încetul se strică, dacă nu e întâmpinat de semenii lui cu fireasca iubire. Făcătorii de rele sunt cel puțin în mare parte urmarea firească a lipsei de părintească purtare de grijă și a multelor nedreptăți, pe care au să le sufere unii, în vreme ce alții se împărtășesc de toate bunătățile, căci iubire numai din iubire poate să purceadă.
Un conte italian și soția sa, numele nu mi-l mai aduc aminte, au înființat sub Vezuv un așezământ de binefacere, în care cresc copii din părinți osândiți fie la moarte, fie la alte pedepse grele, făcători de rele pe care societatea nu i-a mai suferit în mijlocul ei.
Prin iubire neistovită, prin răbdare îndelungată și prin neadormită purtare de grijă, au scos din copiii aceia, fie ei stigmatizați ori nu, oameni cumsecade.
E greu, dar cu putință, căci iubirea e pentru suflet ceea ce aerul și lumina sunt pentru ființa trupească.
În așezămintele de educație adevăratul pedagog are o particulară slăbiciune pentru copiii răi nărăviți ori chiar stricați, căci aceștia au mai mare trebuință de iubire și nimic nu dă vieții atâta dulceață ca iubirea către cei ce nu sunt vrednici de a fi iubiți.
Chiar dresorii de fiare sălbatice s-au încredințat că cu binele fiarele sălbatice se îmblânzesc mai ușor decât cu biciul.
Atât la fiară, cât și la om, lucrul de căpetenie este alimentația rațională, deprinderea cu o rânduială bine chibzuită și bunăvoința neistovită.
Fiind acesta felul meu de a vedea, eu mă simțeam nemângâiat la Văcărești.
Tu, care trăiești în altă lume, vei înțelege că nu am pentru restul vieții mele dorință mai fierbinte decât să mă ajute bunul Dumnezeu să le fac celor ce m-au trimis aici mai mult bine decât rău au voit să-mi facă ei mie. Inima-mi sângerează deci când văd felul în care sunt tratați mai ales minorii de aici.
Dacă mai sunt între dânșii câțiva care au greșit ori au fost chiar năpăstuiți, în timpul petrecut aici se răzvrătesc și se îndrumează spre viețuire păcătoasă.
Cel ce-a intrat odată aici nu poate ieși decât ca făcător de rele, care săvârșește fapta rea chiar și numai în vederea mulțumirii de a o fi săvârșit. 160
Tocmai fiind vorba de oameni stricați, ei au să fie ținuți sub necurmată priveghere și continuu ocupați, fiecare potrivit cu aptitudinile și cu înclinările sale pentru ca să se deprindă cu buna rânduială, pentru ca relele lor îndemnuri să nu se poată da pe față, pentru ca să se îndrumeze a se stăpâni pe sine și pentru ca seara să cadă obosiți frânți în asprul lor culcuș.
Rămași de capul lor, ei numai rele pot să facă și numai spre răutăți pot să se îndrumeze.
Ai văzut ce fac unii dintre dânșii în timpul când gardienii își trag puiul de somn. Alții stau pâlcuri-pâlcuri, fac glume proaste, povestesc fapte săvârșite fie de dânșii, fie de alții, se înjură între dânșii, se ceartă și se încaieră de se stâlcesc unii pe alții, joacă „barbut” ori cărți, se dedau la abuzuri sexuale, într-un cuvânt își desăvârșesc educația profesională.
Mai binecuvântată nu e însă nici privegherea de care au parte. Ziua întreagă răsună curtea de răcnetele și de înjurăturile gardienilor și de vaietele celor bătuți până la sânge. Din când în când e târât câte unul ori câte una sub poarta de sub clopotnița a doua, unde se face bătaia sistematică, în urma căreia mulți sunt duși la spital, ca să li se pună oblojeli ori să fie unși cu alifie. Oameni de fire mai blajină, care n-au destul de bogat dicționar de înjurături, n-au voce destul de puternică pentru răcnituri și nu știu să tragă palme, să bată cu vergeaua, să îmbrâncească ori să dea cu piciorul, nu pot să fie gardieni, sunt dați afără.
Mi s-a întâmplat, nenorocitul de mine, să mă aflu în cancelaria directorului când acesta a luat de scurt pe o femeie, care în timpul serii aruncase din fereastra de sus un bilet din dragoste soldatului ce stătea de santinelă.
Biata femeie a fost tratată așa, că s-a scăpat acolo în fața noastră.
Nu e o întâmplare acest fel de a corija, ci sistem premeditat: cine înjură, răcnește și «maltratează» își face datoria.
S-a întâmplat că un ocnaș osândit pe viață, un oarecare Balaban, având accese de nebunie, a fost adus la Văcărești, ca să fie supus observației medicale. Om frumos, deștept, cu o musculatură de rară frumusețe, muncitor și chivernisit, el își mai adunase și vreo 60 mii de lei; se dădea deci socoteală că simulează numai nebunia, ca să fie trimis la Mărcuța și apoi să scape.
într-una din zile el a spart ușa celulei în care era încuiat, a ieșit în coridorul de sus și a început să facă gură. Lumea s-a adunat din toate părțile în fața celulelor, iară gardienii au strâns pe cei mai vânjoși și mai îndrăzneți dintre hoți, cum erau Mealcă, Lache, Jerpelea, Capdefer, Teacă, Găinaru, Cârnat, Anghel, Papuc și alții, și le-au poruncit să-l prindă și să-l lege.
Balaban a scos zăbreaua de la fereastră și-a ridicat-o în sus.
„Să vină cine cutează!” a strigat el, apoi a pornit să coboarescările.
Într-o clipă au tăiat-o toți la fugă.
Unul singur a rămas neclintit la locul lui: Lache, un om scurt și subțirel, dar țeapăn și sprinten, cu niște ochi mari care te bagă în draci și cu ținută și mișcări, care încântă vederea, adevărat kșatria din Mahabharata.
A făcut omul acesta peste optsprezece ani din douăzeci.
«Ei, ce-o să faci, Lache, după ce vei fi scăpat?» l-a întrebat unul dintre socialiști.
«Ce-o să fac!? – răspunse el. Ce-a mai rămas după douăzeci de ani din mine!? Aveam sub ascultarea mea douăzeci și trei de oameni, tot unu și unu: ziua munceam la sapă, la seceră, la coasă, fiecare pentru trai, iar noaptea treceam șapte sate și ne ațineam în drumul mare. S-au dus acum toate: rămân un păcătos ca oricare altul.»
Acum el stătea gata să țină piept cu Balaban.
Însă în clipa când acesta era să coboare scările, un băiat de vreo zece ani, care se afla în spitalul de pe același coridor, a ieșit să vadă și el cele ce se petrec. Balaban s-a repezit la el, l-a apucat în mâna stângă și l-a ridicat deasupra capului său gata parcă să-l arunce în mulțimea îngrozită.
«Lasă copilul! – a strigat Lache. Nu ți-e rușine!? Tu vezi că e copil! Aici la mine să vii!»
Balaban i-a dat copilului drumul și cu zăbreaua de fier în mână a coborât scările.
Mi-au rămas pentru totdeauna întipăriți ochii cei mari ai lui Lache, care s-a lăsat pe vine, și-a întins brațele amândouă și s-a repezit de jos în sus la Balaban cel puternic, l-a cuprins de mijloc și l-a ridicat de la pământ, încât se zbătea dând din mâini și din picioare.
Acum au sărit și Mealcă, Jerpelea și ceilalți, ca să-l lege cu funia, pe care o primiseră de la gardienii fugiți. Aceștia s-au întors numai după ce s-au încredințat că e bine legat Balaban și la mâini, și la picioare, iar acum și-au făcut datoria cu vârf și îndesat bătându-l pe nenorocitul acela, ca să nu mai fie în stare de a sparge uși și de a coborî scări.
Iar aceasta, ca să îndulcească firea făcătorilor de rele și să-i îndrumeze pe minori spre o mai bună viețuire.
Dar să trecem la o altă variație a simfoniei: sfanțuiala atât de strâns legată de mult lăudatul obicei al pământului.
Ți-am vorbit până acum de lucruri pe care le știu din propria mea intuiție; am să-ți vorbesc de aici înainte și de lucruri care mi s-au spus și pe care am destule cuvinte de a nu le pune la îndoială.
Sunt adică la Văcărești și oameni care se simt aici acasă la ei. Azi ies și peste câteva luni ori chiar săptămâni iar intră. Știu unul, om încă tânăr, care se fălește c-a petrecut în șapte rânduri cu totul optsprezece ani la Văcărești. Altul a ieșit sâmbătă, luni a dat o lovitură, «ca să se înțoleze», iar joi a fost adus înapoi.
Oamenii de felul acesta cunosc casa și obiceiurile din ea, vin bine aprovizionați și în cel mai rău caz își vând hainele, ceasornicul și ce mai au, ca să-și facă «mărunțiș» pentru netezirea drumurilor. „Ei știu ce au să facă” pentru ca să fie tratați cu obligata cruțare și le fac toate cu multă discreție, ca să nu fie dați de gol. Unul ca mine nu poate dar să afle nimic, ci vede numai din aerele ce-și dau, din pasul bine călcat, din vorbele și din purtarea lor că ei sunt adevărații stăpâni ai casei, la care se uită unii cu admirație, iar alții cu oarecare teamă.
Când noul venit trece pe sub bolta din clopotnița cea mare, el este înregistrat și are să predea bani, ceasornic, inele, tot ceea ce e de oarecare valoare.
Cei mai trăiți prin pușcării își cos în căptușeala hainei, în fundul căciulii ori al pălăriei ori își ascund în încălțăminte «mărunțiș» – săracii de ei! De la poartă trec la baie, unde se dezbracă, iar hainele rămân la etuvă, ca să fie dezinfectate. În vreme ce el își ia baia, unul dintre stăpânii casei, om cu experiență, scotocește cu priceperea cuvenită prin haine și ia banii ascunși în ele, care sunt apoi împărțiți frățește. Dacă-l pune păcatul pe păgubaș să se plângă, el mănâncă o bătaie la poartă ca mincinos și alta la etuvă ca mizerabil calomniator.
Pușcăriașii de baștină nu pat niciodată asemenea rușine! Ei își primesc banii prin mijlocirea vreunuia dintre gardienii care-și cunosc bine meseria.
Omul care are bani ține să fie adăpostit într-o încăpere potrivită cu starea lui, între oameni de seama lui, să aibă un pat mai de dai Doamne și să se bucure de fel de fel de ușurări, iar acestea sunt tot lucruri care nu se dau gratuit. Se mai joacă apoi cărți de se pierd și se câștigă sute de lei, din care gardianul ia partea ce i se cuvine pentru că nu vede și nu aude.
Am văzut minori jucând barbut în dosul bisericii în vreme ce gardianul stătea și se uita la dânșii.
«Se poate una ca aceasta!?» am exclamat eu.
«Dacă-și are și el partea de câștig», mi-a răspuns unul dintre socialiști.
Bacșișul, prietene, e un lucru nevinovat câtă vreme e dat cu măsura cuvenită pentru servicii în adevăr făcute. El devine un fel de mituire când dai mai mult decât alții pentru ca să fii servit cu preferință ori ca să ți se facă ceea ce nu este iertat. Sfanțuiala e când ești nevoit să dai pentru ca să ți se facă ceea ce ești ori chiar și ceea ce nu ești în drept de a cere. Aceasta e plaga cea grea a timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața: cum ar putea să fie scutiți Văcăreștii de ea!?
Un om cu dare de mână, fiind adus la Văcărești, a fost băgat într-una din sălile pline de fel de fel de făcători de rele, care se aflau, ca dânsul, în arest preventiv. El se plângea că a fost nevoit să dea o mie de lei pentru ca să fie mutat între oameni de seama lui. Câți dau și nu se mai plâng!? Cine ia? Aceasta nu o spune nici unul, căci vai ar fi de capul lui dacă ar spune.
Să dea cine are de unde, căci de aceea gaură în cer nu se face. Vorba e, însă, că cei ce nu vor ori nu pot să dea simt aceasta, și sufletele se umplu de amărăciune.
Oamenii și mai ales minorii porniți în căile răutății, dar încă nu cu desăvârșire stricați, se răzvrătesc aici, le exagerează toate și se fac în cele din urmă dușmani neînduplecați ai societății, în care după părerea lor numai cel viclean, îndrăzneț și nemilos poate să-și facă drum.
Nu le mai lipsesc decât îndrumările oarecum tehnice pentru ca să se întoarcă în societate cu desăvârșire pregătiți pentru cariera spre care au fost împinși.
Iar îndrumările le primesc cu prisos de la stăpânii casei, adevărații magistri ai înaltei Academii.
Îi vezi pe ici, pe colo pe ucenici adunați împrejurul vreunei celebrități, care le povestește până în cele mai mici amănunte «loviturile» date fie de el însuși, fie de vreun alt maestru faimos. Sunt sugestive aceste povestiri pentru oricine și cu atât mai vârtos pentru auditorii de la Văcărești.
Mai sunt însă și lecții de seară ca la Universitatea din București, unde profesorii nu prea au în timpul zilei răgaz spre a-și face cursurile bine pregătite.
Îți vei mai fi aducând aminte de starea cu desăvârșire tristă în care mi i-a prezentat tovarășul Cristescu pe minorii din așa-zisa sufragerie și de abuzurile ce se făceau pe ici, pe colo de ei.
Ei sunt acum scăpați: au fost trecuți în sălile condamnaților, care îi tratează cu multă bunăvoință, dându-le unii loc chiar în paturile lor.
Deoarece mai ales acum închiderea se face pe la șase, serile sunt lungi și încă mai lungi nopțile, încât e destul timp pentru cele mai amănunțite îndrumări părintești.
Fac aici o pauză. Precum știi, însă, pauza e și ea muzică, și cu ea se face trecerea la finala simfoniei, în care prima violină o are domnul A. Bogdan-Pitești, care cunoaște mai bine decât oricine acordurile părții mai cu perdea ale vieții de la Văcărești.