Iubite amice,
Îți scriu după trecerea mai multor săptămâni de zile și nemaiaflându-mă în celula mea din dosul bisericii.
Guvernul alcătuit de militari s-a retras și el, dar fruntașii neamului românesc tot n-au reușit încă să înjghebeze primul guvern constituțional al României Mari.
De vreo zece zile Bucureștii sunt’ plini de reprezentanți ai națiunii acum unite, unii din vechiul regat, alții din Basarabia, iar alții din Bucovina ori din fostul regat al Ungariei. Sunt între dânșii foști prieteni din tinerețe ori tovarăși de luptă ai mei, ba chiar și rude ale mele, dar nici unul nu s-a simțit îndemnat a veni să mă vadă ori a trece pe la soția mea, ca să afle ce mai face.
Ți-o spun aceasta pentru ca să-ți dai seamă despre disciplina neînduplecată în care e ținută societatea română.
Când ne aflam la Vaț, soția mea și eu, primeam mereu vizite. Mulți dintre cei ce treceau prin Budapesta făceau excursie la Vaț, ca să se poată lăuda c-au îndrăznit să vină pe la noi. E și între cei ce se află acum la București câte unul care ar fi dorit să ne vadă, nu e însă, precum se vede, nici unul care îndrăznește s-o facă.
Colonelul Verzea, mai tânăr decât mine, nu poate să zică același lucru.
Or fi fără îndoială lucruri pe care el n-a putut să mi le spună și mie, și sunt și lucruri pe care mi le-a spus, dar nu pot să le spun eu mai departe; ca om de încredere al Regelui Carol și al guvernului român, el știa fără îndoială și lucruri pe care unii dintre cei azi mari și tari aveau cuvinte de a dori să nu le mai afle și alții. Doamna Verzea a fost deci vizitată de unii care au încredințat-o despre viile lor simpatii, dar pe la Văcărești nici aceștia n-au venit, și nu o dată mi-a venit să cred că sunt și oameni care ar vrea să-l scoată de aici ori, vorba bine știută a Bolentinului, să-i «astupe gura cu pământ».
Într-o bună zi ne-am pomenit că s-a luat dispoziția ca aceia dintre deținuții de la Văcărești care sunt osândiți la pedepse mai grele să fie trimiși unde se cuvine să-și facă pedeapsa. Eu, care am fost osândit la reclusiune, trebuia deci să fiu dus fie la Bucovăț, fie la Doftana, iar Verzea, fiind osândit la muncă silnică, trebuia să fie «deportat» la ocnă, ca să taie sare, și să fie împușcat, dacă ar fi să facă încercarea de a evada.
Lucrurile au rămas însă deocamdată încurcate: era, precum se vede, la mijloc și cineva care nu voia așa.
într-o frumoasă zi de toamnă unul dintre procurori, domnul Străjanu, fiul profesorului Străjanu, autorul gramaticii, a venit să facă o inspecție la penitenciar. Prezentându-se cu toată autoritatea la celula colonelului, a întrebat: «Deținutul Verzea are vreo reclamație de făcut?».
Verzea s-a uitat cum se cuvine la el.
«Vă mulțumesc pentru titulatură – i-a răspuns; nu am nici o reclamație de făcut.»
Făcându-și inspecția mai departe, domnul procuror a trecut pe la celula unuia dintre socialiști, care atârnase pe ușă un bilet cu avizul: «Lăsați-mă în pace, că vreau să dorm!».
Găsind că e lucru prea îndrăzneț atârnarea pe ușă a unui asemenea bilet, strașnicul inspector l-a obrăznicit pe socialist. Urmarea a fost că «tovarășii» l-au luat în zeflemea, ca să nu zic cu «huideo» – nu pe socialist, ci pe obrăznicitorul lui.
Jignit astfel în demnitatea sa, onorabilul reprezentant al statului a reclamat, nu însă pe «tovarășii» nedisciplinați, ci pe «deținutul» care n-a avut nici o reclamație de făcut.
În urma acestei reclamații a venit «de sus» o poruncă aspră, ca deținutul Verzea, drept pedeapsă, să fie închis timp de cincisprezece zile în gherla cea întunecată.
El a refuzat să se ducă, iar mai marii pușcăriei nu s-au încumetat să cheme garda și să-l ducă pe sus.
Ce s-a mai întâmplat apoi nu știu, destul că porunca cea aspră a rămas în deșert, ba tocmai atunci am fost mutați din celule în curtea personalului, ceea ce ne-a băgat în multe încurcături.
Eu nu am avut, iubite amice, niciodată cuvinte de a mă plânge fie de directorul penitenciarului, fie de vreunul dintre funcționarii de la Văcărești, fie mai ales de directorul general. M-am plâns și mă plâng numai de cei ce m-au trimis în murdăria de la Domnești, în cea de la Hotel Modern și în cea de la Văcărești, unde nu era loc pentru oameni ca mine.
M-am tot rățoit eu că mă simt bine și la Domnești, și la Luvru, și la Văcărești, ba până chiar și la Modern. Eu eram însă obișnuit să fac ici cu elevii, colo cu elevele mele plimbări de câte 30-40 kilometri pe zi în aer și la lumină și rar trecea ziua fără ca să fac cel puțin 10 kilometri. Cazematele pline pe reveneală, în care am stat la Domnești, nu erau deci pentru mine și bine nu-mi putea fi nici la Luvru, unde nu aveam nici aer, nici lumină și mișcare nu puteam să fac. Sufeream deci de astmă, de emfizem și de reumatism când am fost dus la Văcărești și n-am putut să mă vindec nici acolo, nici la Modern, unde stăteam într-un iatac în care niciodată nu pătrundea soarele.
Mai bine ar fi fost să-mi fie după ce am venit a doua oară la Văcărești, dar celula era strâmtă și timp de mai multe ierni nu fusese încălzită, ba mai era și cu intrarea dinspre apus. Mai ales în timpul zilelor posomorâte ori chiar ploioase mi se înțepeneau membrele lucrând la masă și-mi oboseau ochii. Mai spre toamnă apoi am început să și tușesc, aveam noaptea înecăciuni și mă cuprindeau din când în când amețelile. În același timp îmi pierise și pofta de mâncare.
Unul dintre vecinii mei, Mărăcineanu, îmi procura lapte bun și-mi aducea cărămizi calde, ca să le țin ziua sub picioare, iar noaptea în culcuș.
Directorul general, domnul Ionescu Marița, mi-a făcut deci propunerea să mă mut în curtea personalului, unde avea de gând să-mi pună la dispoziție un iatac luminos, care putea să fie încălzit. Nu am primit și după cele petrecute nici nu-mi era iertat să primesc decât atunci când vor fi mutați și ceilalți tot în curtea personalului.
S-a făcut și aceasta, dar de tulburări tot n-am scăpat.
Curtea personalului e adică împărțită în două.
La stânga sunt locuințe pentru funcționari, iar la dreapta se află birourile, bucătăria, brutăria, niște ateliere și câteva încăperi disponibile.
Deoarece unii dintre deținuți se legaseră, cum se zice, de soțiile funcționarilor, directorul, care era și el de curând căsătorit, n-a crezut de cuviință să-i mute pe cei din celule decât în partea de la dreapta a curții.
Abatere s-a făcut numai pentru mine, care eram mai bătrâior și astfel vecin mai puțin supărător.
Supărare obștească.
Iatacul ce mi s-a pus la dispoziție se afla în partea dinspre miază-noapte a curții, jos pe un coridor cu intrare separată, unde picior de femeie nu avea ce să caute. Pereții erau într-o parte jilavi, soba de teracotă avea coșul înfundat, iar fereastra ce dădea spre curtea de păsări, în care mai erau și porci puși la îngrășare, nu se închidea bine și geamurile din ea nu erau chituite, încât zăngăneau când bătea vântul. Ușa era și ea crăpată, încât trăgea vântul prin ea.
Mă bucuram cu toate acestea, căci aveam lumină și mai multă lărgime decât în celula mea. Am cheltuit deci câțiva lei de mi-am văruit pereții și tavanul și mi-am frecat scândurile, am vorbit cu un meșter să-mi desfunde coșul, mi-am făcut cocă din provizia mea de faină și am lipit hârtie pe unde răsuflau geamurile și ușa și am dormit chiar mai bine de cum dormisem în neuitata mea celulă.
Ziua următoare au început să se mute și ceilalți și s-a stârnit o adevărată furtună.
Cei doi Teodorești, fiind oameni tineri, urmau să treacă în partea dinspre miază-zi a curții, unde directorul le pusese la dispoziție o încăpere mai largă – cu două ferestre apropiate de tavan. Ei țineau să fie mutați în partea dinspre miază-noapte, unde mă aflam eu.
Deoarece directorului după cele petrecute nu îi dădea mâna să le facă hatârul acesta, mierea s-a făcut fiere și a fost rugat directorul general să iasă la fața locului.
Directorul general se afla în mare strâmtoare, căci după cele petrecute nu-i dădea nici lui mâna să nu le facă celor nemulțumiți hatârul. Pentru ca pace să fie, am declarat, deci, că sunt gata să le cedez celor doi prieteni iatacul și să trec în încăperea în care ei nu voiau să intre, căci doi inși au precădere față de unul singur.
Când colo, m-am pomenit că în iatacul pe care urma să-l părăsesc eu se mută numai Arghezi, iar pentru Dem. Teodorescu se pregătește un iatac de alături, din care a fost scos un funcționar necăsătorit.
Văzând aceasta, mi-am pus piciorul în prag și am declarat că nu mă mut.
«Aveți gardieni – am zis – aveți sute de pușcăriași, aveți chiar gardă militară: ridicați-mi lucrurile, luați-mă și pe mine pe sus și duceți-mă unde vreți, dar eu de bună voie nu mă duc și să știți că am să reclam la minister că se fac hatâruri.»
Pentru ca pace să fie, s-a făcut un încă mai mare hatâr: mi s-a oferit în etaj, lângă agentul sanitar, care avea soție tânără și frumușică, o odaie de tot bună, luminoasă, uscată, cu sobă de teracotă al cărei coș nu era înfundat, cu podelele ceruite și cu vederea spre oraș. M-am dat învins și stau până azi aici, bine, de tot bine, mai bine decât oricând ca pușcăriaș.
Pace tot nu s-a făcut.
Arghezi nu era mulțumit cu odaia din care mă scosese, și a cerut să fie mutat și el la etaj.
Pentru ca pace să fie, iar unul dintre funcționarii necăsătoriți a fost mutat aiurea și Arghezi a trecut în rândul bătrânilor și mi s-a făcut mie vecin – fără îndoială foarte plăcut.
Pace nici acum nu s-a făcut, ci mai vârtos s-a adeverit că eu aveam multă dreptate când stăruiam ca hatâruri să nu se facă.
Filoti își primea vizitele în odaia sa, iar nu în biroul directorului ori în al grefierului ca noi ceilalți. Tot așa Bogdan-Pitești, Nenițescu și alții când se aflau la Văcărești. Nu era deci nimic mai firesc decât ca noi ceilalți să ne simțim jigniți pentru că nu ni se dă și nouă voie de a sta în toată liniștea de vorbă cu cei ce vin să ne vadă. Eu îndeosebi nu țineam să fiu pus în rând cu cei ce vor în toate împrejurările să fie socotiți mai presus de alții, dar nu puteam să nu le dau dreptate celor ce nu erau deopotrivă cu mine și, stăpâniți de „o legitimă indignație”, au hotărât alungarea din pușcărie a directorului, care nu mai voia ori nu mai putea să meargă înainte pe calea hatârurilor.
Ocazia pentru aceasta nu putea să lipsească.
Duminica și joia li se dă pușcăriașilor voie să primească vizite, cei mai mulți la zăbrelele din dormitor, în fața gardianului de serviciu, iar câțiva în biroul grefierului.
Vine dar în aceste zile, la Văcărești, lume multă, fel de fel de oameni și femei fie mai bătrâne, fie mai tinere, ba chiar și câte o fetișcană «nostimă». Deoarece unii dintre deținuți, nu pot să-ți spun care anume, aveau obiceiul de a se împiedica de acestea, direcția a interzis plimbările prin curtea personalului în timpul vizitelor.
Câțiva dintre socialiști, precum și colonelul Verzea, și eu, neștiind aceasta, ne plimbam în vreme ce unii dintre vizitatori veneau, iar alții plecau.
Directorul, văzând că nu se ține seamă de dispoziția luată de dânsul, certa în gura mare pe primul gardian. Colonelul și eu, neștiind de ce e vorba, râdeam de zelul excesiv al directorului, îndată ce ni s-a spus, însă, că sunt oprite plimbările în timpul vizitelor, colonelul s-a retras în odaia sa, iar eu am rămas și am întrebat pe funcționarul ce venise la noi de ce a fost luată dispoziția.
«Pentru că unii dintre dumneavoastră se poartă necuviincios în timpul vizitelor» – a zis el.
«Nu aveți să mă pedepsiți și pe mine, care sunt cuviincios», i-am răspuns eu.
«De! – a întâmpinat el – veți fi având dreptate, dar nu de direcție aveți să vă plângeți, ci de cei necuviincioși.»
I-am dat și eu dreptate și m-am retras și eu în plăcuta mea odaie.
Când eu urcam scările, câțiva dintre ai noștri se certau în gura mare cu directorul, iar vreun ceas în urmă mi s-a făcut propunerea să-mi dau, ca totdeauna în frunte, subscrierea pentru o reclamație, prin care arătăm lungul șir de abuzuri săvârșite de director și cerem înlocuirea lui. Unul dintre ziariști făcuse în penitenciar o anchetă, ca să constate de la cine cât a luat.
Eu am răspuns că de la mine n-a luat nimic, că nu știu, dacă e ori nu adevărat, c-a luat ceva de la alții, că mă supun, ca adevărat pușcăriaș, dispozițiilor luate de stăpânire și nu am, vorba colonelului, nici o reclamație de făcut.
Tot cam așa au răspuns și colonelul și alți câțiva dintre condamnații politici.
Cu toate acestea directorul general, ieșind două zile în urmă la fața locului: «Iată-mă, mi-a zis, m-ați chemat: ce aveți să-mi spuneți?».
«Eu nu v-am chemat – i-am răspuns – și n-am nimic să vă spun.»
La fel au fost și răspunsurile date de alții, dar destăinuirile făcute erau atât de grave, încât a rămas să fie înlocuiți fără întârziere atât directorul cât și primul gardian. Se vede însă că mai era la mijloc și altcineva, care era de altă părere, căci au rămas atât directorul cât și primul gardian.
Spunându-și apoi colonelul Verzea părerea în ceea ce privește reclamația făcută, i s-a dat răspunsul că întreaga înscenare a fost pusă la cale spre a apăra demnitatea lui și a bătrânului Slavici, care fuseseră insultați de director. De aceea venise directorul general să ne întrebe ce avem să-i spunem.
Dându-le răspunsul că se simte destul om, ca să-și apere însuși demnitatea, colonelul și-a aprins paie în cap și ziariștii au pornit o mișcare spre a-l boicota, ca nimeni să nu mai stea de vorbă cu dânsul.
Aceasta era culmea.
Câteva zile în urmă era sărbătoarea Sfinților Voievozi Mihail și Gavril. Pe director nașul său l-a botezat Mihaiu, ceea ce pe noi nu ne privește, căci între pușcăriași și temniceri legături sociale nu pot să existe. Ni s-a părut deci lucru nepotrivit cu împrejurările când i-am văzut pe cei ce făcuseră reclamația ducându-se in corpore ca să-i ureze directorului la mulți ani în ziua de Sf. Mihaiu.
Adevărul e că ei se potriveau cu felul de a fi al lumii în mijlocul căreia trăiau.
Nici de astă dată n-au nimerit-o însă, căci tot în lumea cu care se potriveau toate atârnă de impulsii momentane, și niciodată nu poți să prevezi astăzi ce fel de întorsătură au să ia lucrurile mâine. Mult n-a mai trecut și directorul tot a pățit-o. Ținând seamă de anumite proptele, ministerul, ce-i drept, nu l-a destituit, ci s-a mărginit a-l muta în timp de iarnă la Doftana, pare-mi-se.
Deocamdată un funcționar din ministerul de justiție a fost însărcinat să țină loc de director al penitenciarului.