Iubite amice,
Urmează să-ți spun cum am scăpat de la Domnești chiar în ajunul înăspririi „regimului”.
Mai înainte de a face aceasta, am să-ți înfățișez în trăsături date în grabă câteva amănunte din icoana timpului, ceea ce te va ajuta să înțelegi multe, de altminteri neînțelese.
Una din cele mai iubite eleve ale mele, Aneta Georgescu, fiica unui inginer agricol care timp mai îndelungat a fost funcționar al Academiei Române, venea, când ne aflam la Măgurele, din când în când pe la noi, unde stătea timp de mai multe zile. Fată cu deosebire deșteaptă și de o fire voioasă, ea mai stătuse câțiva ani la Viena în pensionatul călugărițelor Sacre Coeur și luase acolo timp îndelungat lecții de pian cu vestitul Reinhold, încât era o artistă în toată puterea cuvântului. Singură la părinți, ea era cam răsfățată și excentrică, dar de o rară severitate în ceea ce privește vederile morale, și societatea ei era nu numai plăcută pentru soția mea și pentru mine, ci totodată și priincioasă pentru fiicele noastre, dintre care cea mai mare, Lavinia, cu câțiva ani mai tânără, o știa încă din timpul când se aflau împreună la București în pensionatul doamnei Elisa Manliu.
«Păcat ar fi – ziceam noi – ca asemenea giuvaer de fată să cadă pe mâna vreunui papugiu de București ori pe a vreunuia dintre sleiții» după care tatăl ei, căruia dânsa îi zicea Hagi Tudose, umbla mereu s-o mărite.
Căutam deci, soția mea și eu, mereu printre tinerii mai serioși pe care-i știam, vreunul vrednic de dânsa. Lucrul nu ne părea greu, căci ea mai era și o blondă frumoasă și putea să aducă zestre de câteva sute de mii. Zadarnice ne erau însă toate silințele, căci ea, cam bătrâioară acum, ținea strună că tinerii români sunt niște netrebnici și că ea, fată bogată, n-are nevoie să se mărite.
În timpul expoziției de la 1906 ne-am pomenit deodată cu ea scoasă dintr-ale ei.
«Am înnebunit, Papa Slavici – mi-a zis – și nu mai știu ce să mă fac. Vino cu mine la expoziție, ca să ți-l arăt, să stai de vorbă cu el și să-mi spui ce zici, să-mi dai sfat. Vino, mai mult nu cere să-ți spun.»
M-am dus, și pe aleea de sus, în dreptul bisericii Cuțitul de argint, ne aștepta un căpitan de roșiori, Constantin Crăiniceanu, fiul vestitului general. Om de statură mijlocie, cam colțat și cu umerii obrajilor ieșiți, căpitanul mai era și slab, numai oase și piele veștedă întinsă peste ele.
Eram uimit, cum a putut Aneta să prindă slăbiciune pentru asemenea om. După ce m-am uitat însă mai cu dinadins în ochii lui, după ce am văzut rara distincție a înfățișării lui și mai ales după ce am intrat în vorbă cu el, cu totul alt simțământ m-a cuprins.
«Nenorocita noastră de Anetă! – mi-am zis. De ăsta nu mai scapă.»
Nici n-au scăpat, nici ea de el, nici el de ea.
Nu voiau odată cu capul să știe despre căsătoria lor nici inginerul Georgescu, nici generalul Crăiniceanu; țineau însă căpitanul la Aneta și Aneta la căpitan și, după îndelungatele stăruințe ale soției mele și ale mele, prietenul nostru Georgescu și-a dat învoirea pentru căsătorie.
Îți spun acestea pentru că, dacă nu le-ai ști, multe din cele petrecute ți s-ar părea de neînțeles.
Căpitanul Constantin Crăiniceanu sau «Tanțilichi», cum îi zicea Aneta, era nu numai inteligență de o superioritate excepțională, oștean în puterea cuvântului și om cu o rară cultură generală, ci totodată și caracter cumpănit și neînduplecat. Mai fusese apoi atașat militar, trăia în așa-zisele cercuri înalte și cunoștea din propria sa intuiție lumea cea mare.
Chiar de la început ne-am simțit sufletește apropiați, și poate că n-aș fi trecut nici pe la Domnești, nici pe la Văcărești, dacă n-ar fi fost la mijloc și această apropiere sufletească.
Eram, înainte de toate, amândoi de părerea că întreaga expoziție e mai mult o spoială pentru amăgirea celor lipsiți de judecată și că oamenii noștri publici se pricep de minune la punere în scenă așezându-le toate pe minciună și amăgindu-se adeseori și pe sine înșiși prin aparențele ce produc. El mai era apoi scârbit de decadența morală a societății noastre, ceea ce-mi reamintea pe Eminescu cu «pătura superpusă» a lui.
S-a mai întâmplat că unii dintre țăranii veniți de peste Carpați la expoziție, mâhniți de cele ce văzuseră, au făcut o plimbare prin satele de prin apropierea Bucureștilor. Ei s-au întors uluiți și mai unul, mai altul dintre dânșii, mi-a făcut imputarea că-n coloanele Tribunei din Sibiu și în ale celei din Arad i-am amăgit spunând mereu că pentru toți românii soarele la București răsare.
«Adevărul e – ziceau dânșii – că noi stăm în toate privințele mai bine decât frații noștri din România.»
Căpitanul era și el de aceeași părere. Trebuia deci să-l dumiresc asupra înțelesului în care am zis eu că pentru toți românii soarele la București răsare.
E lucru netăgăduit de nimeni că direcția culturii moderne a românilor e dată din Ardeal, de unde au venit primii dascăli români pe la începutul secolului XIX. Sub înrâurirea bizantină și sub cea franceză, «pătura superpusă» din România încetul cu încetul iar s-a depărtat de masele mari ale poporului și mai ales de românii de peste Carpați. Mulți își închipuiau dar că tot din Ardeal se va restabili din nou unitatea culturală. Acestora le răspundeam eu spunând că pentru toți românii soarele la București răsare. Nu le rămâne celorlalți români decât să primească cultura în formele stabilite la București.
«Care va să zică – a întâmpinat căpitanul – după părerea dumitale, românii de peste Carpați au să primească toată corupția bucureșteană.»
«Nu au s-o primească – i-am răspuns – dar o vor primi. Dacă în România nu se va produce la timp o reacție sănătoasă, ori dezbinarea dintre românii din România și cei din țările învecinate va fi din ce în ce mai mare, ori întregul popor român va cădea în starea „păturii superpuse” din România. De aceea idealul nostru e ca nicăieri să nu le meargă românilor atât de bine ca în România, asupra căreia toți vecinii privesc cu jind.»
Căpitanul a admis și el aceasta, și mult am discutat nu numai între noi, ci și cu alții, ca să ne dumirim asupra cui cade vina pentru starea, după părerea noastră rea, în care se află țara.
Sunt încredințat că dacă n-ar fi fost aceste discuții nu aș fi publicat scrisoarea adresată lui Iorga, nici scrisorile din Elveția, prin care am supărat atât de rău pe mai marii zilelor de atunci și în urma cărora nu mi-a rămas decât să plec de la Măgurele.
Deoarece medicii erau de părere că e tuberculos căpitanul, Aneta s-a declarat și ea tuberculoasă și au plecat amândoi la Saint Moris, la Cair, la Semmering, încât timp mai îndelungat nu ne-am mai văzut.
Vor fi fost ori nu tuberculoși, destul că s-au întors sănătoși tun. Căpitanul fiind mutat la Târgoviște, ne întâlneam rar de tot. Abia după războiul de la 1913, când, înaintat maior, s-a stabilit iar la București, ne-am apropiat iarăși chiar mai mult decât în trecut. El luase adică asupra sa direcția revistei militare Buletinul Armatei și al Marinei, iar eu primisem sarcina de redactor literar.
El nu prea era încântat de cele petrecute când cu campania din Bulgaria, care, după părerea mea, nici n-ar fi trebuit să fie făcută. Prieten al lui I. I. Brătianu, care atunci se afla în opoziție, el își dădea fără înconjur gândurile pe față, ceea ce jignea pe mulți dintre cei puternici. Vorbea îndeosebi și despre scandalurile ivite, pentru că unii dintre fruntașii oștirii primiseră în lagărul lor femei cu moravuri ușoare, ba nu se sfiise a publica în buletin o notiță, în care zicea că postul de inspector al călărimii are să fie ocupat de un «militar» adevărat, care ține și e în stare să-și facă datoria.
Deși era deci în cele mai bune relații cu generalul Hârjeu, ministrul de război de atunci, acesta a emis un ordin în virtutea căruia nu le mai era ofițerilor iertat să se aboneze la Buletinul Armatei și al Marinei. Puțin în urmă a încetat apoi publicarea revistei.
Mai erau însă și alte cuvinte pentru care revista aceea trebuia să fie suprimată.
Acum, între cei fericiți pomenitul maior Crăiniceanu a fost unul dintre puținii oameni la care m-am uitat totdeauna în sus.
Om cu cultură franceză, ba aș putea zice chiar pe jumătate francez, căci mumă-sa era franceză, el avea mari simpatii pentru Franța, nu putea însă să le ierte francezilor păcatul de a se fi unit cu rușii și cu sârbii, pe care-i socotea și el, ca mine, cei mai primejdioși dușmani ai neamului românesc. Ofițer de stat major și fost atașat militar, el era pătruns de convingerea că Rusia nu se poate opri la Prut: ori se retrage peste Nistru, ori înaintează spre Apus până în Carpați, iar spre miază-zi până peste Dobrogea. Cunoștea apoi neajunsurile oștirii române în toate amănuntele lor și știa foarte bine că, nefiind îndeajuns pregătiți pentru război, noi numai alăturea cu Germania și cu Austro-Ungaria putem să intrăm cu succes în lupta cea mare, pe care o prevedea. Ne ademenea deci gândul că în apropiatul război românii toți vor lupta umăr la umăr, ca să-i scape pe basarabeni, care încetul cu încetul se pierdeau luați de puhoiul slav. Ceea ce mai ales ne lega însă era convingerea că nu suntem încă noi românii sufletește pregătiți și, astfel, stăruiam și în coloanele revistei militare asupra gândului că România trebuie să iasă cât mai curând din starea părăginită în care e căzută și să devină, ca viață socială și culturală, ca administrație, ca justiție, ca stare economică, stat bine consolidat și centru sănătos al vieții naționale românești.
Toate acestea erau bune și frumoase, dar, spunându-le, ne făceam multora urgisiți.
Noi, vechii „Tribuniști”, mai ales răposații Eugen Brote și Vasilie Mangre, precum și eu, încă pe la 1906, în ajunul expoziției, în urma unei indiscreții – poate intenționate – a lui Scotus Viator, ne încredințasem că mai mulți dintre fruntașii partidului național-liberal, între care și Ionel Brătianu, erau intrați în apele englezești și lucrează peste capul Regelui și în dosul lui D. Sturdza pentru o înțelegere cu Rusia. Ni se părea lucru învederat că cu atât mai vârtos trebuie să fie între fruntașii conservatori oameni porniți spre Rusia. Aceasta-l făcea pe maior să stăruie și el cu atât mai vârtos asupra cuvintelor, pentru care România alături cu Rusia numai spre propria ei pieire poate să se lupte.
Eu publicasem documentele privitoare la negocierile de pace de la Carlovăț, cele privitoare la expediția făcută de Petru cel Mare la 1711, cele privitoare la războaiele pornite de Rusia la 1738, la 1768, la 1788, la 1806, la 1828, la 1848, la 1853, vorbeam deci în deplină cunoștință de cauză și nu puteam decât să-i dau maiorului Crăiniceanu dreptate.
Dar mai trăisem în timpul tinereților mele la Arad și la Timișoara între sârbii care ne urăsc mai mult decât oricare alt popor, făcusem serviciul militar într-un regiment slovăcesc, unde. aveam între camarazi și cehi, croați, ruteni și dalmatini, fusesem ca secretar al comitetului central din Sibiu însărcinat să negociez cu cehii, cu rutenii, cu croații, cu slovacii și cu sârbii în vederea unei acțiuni comune, și eram cuprins de simțământul că slavii de sud și cei de la apus sunt pentru neamul românesc chiar mai primejdioși decât Rusia, îndeosebi și că adevărații conducători ai mișcării panslaviste nu sunt la Petersburg, nici la Moscova, ci la Praga. Cu atât mai vârtos stăruiam deci ca «românii să nu-și taie craca de sub picioare» vărsându-și sângele alături cu dușmanii monarhiei habsburgice. Generalul Hârjeu, silit de slavofili, a luat deci măsurile pentru suprimarea revistei de sub direcția maiorului Crăiniceanu.
În curând apoi, generalul Hârjeu a fost nevoit să se retragă și în locul lui a urmat ministrul de război I.I. Brătianu, prietenul maiorului. Acesta, ca să scape, l-a surghiunit pe maiorul Crăiniceanu, trimițându-l atașat militar la Atena.
Ținea ministrul de război să nu rămână în țară omul care atât în grai viu, cât și în scris, își dădea silința să arate că alături cu Rusia românii n-au să intre în luptă.
A stăruit mereu maiorul să fie revocat pentru ca să-și poată face datoria de oștean, dar stăruințele i-au rămas zadarnice. După intrarea în război a României el a plecat fără autorizație din Atena și s-a întors în țară prin Anglia și prin Suedia.