Iubite amice,
Iar și iar îți aduc aminte că gândul meu este să te ajut a te dumiri asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața. N-am deci să-ți spun decât ceea ce e de neapărată trebuință, ca să ajungi la această dumirire.
Dacă aș mai avea o viață tot atât de lungă ca cea de acum și aș petrece-o scriind mereu, tot n-aș reuși să descriu toate faptele cu desăvârșire interesante ale magistrilor de la Văcărești. E destul însă să-ți povestesc câteva dintre «loviturile» lui Cârnat, unul dintre cei mai blajini, pentru ca să ți le închipuiești și pe celelalte.
Cârnat e un om încă tânăr, cam de treizeci de ani, scurt, bine legat, sprinten, frumușel și vioi, mare maestru într-ale vorbirii și de-o îndrăzneală într-adevăr uimitoare. El a fost un timp oarecare un fel de servitor în redacția ziarului Minerva.
Când se desfășură în fața Curții Marțiale procesul colonelului Victor Verzea, Cârnat s-a prezentat la doamna Verzea cu o scrisoare, în care domnul Radu Rosetti cerea sâ i se trimită în toată graba 2000 de lei de care avea neapărată trebuința pentru înduplecarea cuiva, pe care nu-l poate numi. Doamna Verzea a dat banii.
Constatându-se în urmă că domnul Radu Rosetti n-a dat nimănui scrisoare și nici n-a cerut, nici n-a primit cele 2000 de lei, s-a pornit urmărirea. Cârnat a fost prins și adus la Văcărești, unde am avut în mai multe rânduri ocazia de a-l admira când își dădea pe față indignarea pentru că e ținut prea mult în prevenție din cauza unui fleac de 2000 de lei, pe care i-a cheltuit în câteva zile. La judecată s-a prezentat în uniformă de oștean cu semne c-a fost rănit de cinci ori pe câmpul de luptă, nu a tăgăduit «lovitura», dar a prezentat-o drept bagatel într-un timp când Filotti și alții fac milioane și a fost osândit la o lună de zile, o întreagă lună de zile, iar colonelul a rămas cu paguba.
în timpul petrecut rândul acesta la Văcărești se afla aici și un primar tras de Curtea Marțială în judecată pentru așa-zis comerț cu inamicul. Neputându-se dovedi nimic în sarcina lui, el a fost pus în libertate. Cârnat însă, care-i face marț pe toți comisarii regali, a ispitit cum știe dânsul și s-a încredințat că primarul într-adevăr a adunat 60.000 de lei în timpul ocupației. După ce a scăpat deci de la Văcărești, el s-a îmbrăcat în haine de ofițer, s-a aruncat într-un automobil plătit din banii colonelului, a pus pe capră pe un tovarăș în uniformă de soldat și cu baioneta la pușcă, apoi s-a dus la primar, l-a declarat pe acesta arestat din nou – deocamdată la domiciliu, a confiscat cele 60.000 de lei – și p-aci i-a fost drumul. Se zice că e dus în lungă călătorie prin mai călduroase țări de la miază-zi.
Din cele multe încă una frumoasă, care i-a întemeiat renumele.
În ajunul războiului, când cu înverșunatele lupte electorale, Cârnat s-a îmbrăcat cu o ireproșabilă eleganță și s-a prezentat cu o scrisoare a Marelui European la Caracal, unde acesta avea mulți partizani. Șeful îi vestea pe aceștia că ziua următoare are să vină la Caracal, ca să țină o mare întrunire.
«Trebuie să-i facem o primire vrednică atât de el cât și de caracaleni» – a zis Cârnat și, luând asupra sa sarcina de a pune la cale primirea impunătoare, a adunat vreo 3000 de lei și a spălat putina.
Marele European nu a venit la Caracal, dar a rămas cu porecla Caracaleanul ca” odinioară Scipio cel tânăr cu porecla Africanul și Numantinul.
Atât îți este, așa cred, destul, ca să ți-l închipuiești pe Cârnat, care nu e decât un fel de agregat, un codaș, la înalta Academie de la Văcărești.
Eu ți l-am prezentat cu toate acestea mai cu deosebire pe el pentru că e singurul la al cărui curs am asistat din întâmplare.
Cei aduși aici fie de la Curtea Marțială, fie de la poliție ori de pe la parchet, sunt ținuți peste noapte claie peste grămadă într-o încăpere din imediata apropiere a așa-zisului loc de comoditate, unde azi e păstrată cuvenita curățenie.
Dimineața Cârnat a venit să-și facă obligata inspecție, ca să vadă care dintre ai lui a mai fost adus la Văcărești. El a dat peste un oarecare Costică, băiat destul de curățel, care șterpelise 5000 de lei găsiți de poliție la dânsul.
«Bine, măgarule! – îl mustră magistrul scos din sărite. Îmi vine să-ți trag câteva perechi de palme ca să-ți vâjâie urechile trei zile de-a rândul. Eu înțeleg să te prindă. Mare nenorocire nu-i, dacă o să stai câteva luni aici. Banii însă, ticălosule, banii! Nu știi tu cum li se face vânt!? Nu știi cum au să fie trecuți din mână în mână, încât nici dracul să nu le mai poată da de urmă. Ptiu! rușine să-ți fie! De ce mai ești șmecher, dacă și cea mai proastă dintre caiefe poate să te descoasă!?»
Eu eram închis și nu puteam să-i văd. Se vede însă că erau strânși mai mulți împrejurul magistrului, căci indignația se dete în câteva voci deosebite pe față.
«Lăsați-mă în pace! – răspunse Costică rău cătrănit. Caiefele n-au să mă descoasă pe mine. Nu m-a simțit nici Fraierul, dar afurisita de iudă m-a dat de gol. ludele, măi, iude dacă n-ar fi, toate ar merge bine.»
Au urmat apoi vorbe care mie-mi sunau a gol în ureche. Am înțeles numai că vorba e de felul în care se minte și se simulează, în care se ascunde, de statornicia bărbătească în tăgăduire, de viclenia cu care urmează să fie amăgit judecătorul, un fel de colocviu improvizat asupra apucăturilor pungășești.
Am aflat în urmă că iudă (plur. iude) e iscoada, denunțătorul, agentul secret, șmecher e operatorul, fraier e hoțul de păgubaș, iar caiafă (plur. caiefe) e oricare urgisit paznic al dreptății de la președintele înaltei Curți de Casație până la cel din urmă gardian.
Asupra celorlalți termeni tehnici ai Academiei n-am ajuns, dar nici n-am ținut să mă dumiresc.
Chiar și dacă i-aș ști și înțelege însă nu am nevoie să mai lungesc vorba. E destulă o bucată din coasta unui monstru antediluvian pentru ca zoologul să-și poată reconstrui întregul animal: destulă îți este și ție o bucățică de Cârnat pentru ca să te dumirești asupra întregii Academii de la Văcărești, unde, pe lângă magistri stabili, ospitează din când în când și mari celebrități care trec numai pe aici.
E chemat unul fie ca martor, fie în vreo altă calitate la tribunal ori la vreuna dintre Curți: el e adus la Văcărești, unde stă un timp oarecare. E mutat altul de la cutare penitenciar: el trece prin «etapa» Văcăreștilor. Iar altul a evadat și e prins: el e adus la Văcărești. Vin mereu celebritățile, stau mai mult ori mai puțin și pleacă lăsând aici cele mai sugestive amintiri.
Câtă senzație! Ce viu interes! Cum aleargă ucenicii însetați de învățătură, ca să-i vadă, să li se uite în ochi, să-i admire, să aibă mângâierea de a le atinge poala hainei și să audă o vorbă rostită din gura lor. Și se povestesc faptele, li se exaltează bărbăția, sunt într-adevăr ori îi socotesc chiar mai presus de Lache, tovarășul lui Băbeanu, care băgase spaimă în lume.
Avem, iubite amice, afără de istoria generală a omenirii, istoria specială a filosofiei, istoria literaturii universale, istoria artelor, istoria picturii și a artelor plastice în genere, istoria muzicii, fel de fel de istorii avem: cea mai interesantă dintre toate istoriile, istoria făcătorilor de rele, nu se scrie, ce-i drept, dar se predă cu multe amănunte aici la Văcărești nu numai pentru delectarea, ci și pentru îndrumarea celor adunați aici.
Nu-i la Văcărești compătimire, nu-i iubire de oameni și de aceea nu-i nici curăție, nici răbdare, nici purtare de grijă pentru viața sufletească a nenorociților ce trăiesc aici. Teamă mi-e că nu-și bate nimeni capul cu cele ce nu se văd și nu se pipăie, căci «In internis non judicat practor». E destul ca oamenii aceia să nu evadeze, să nu se omoare între dânșii și nici să nu intre, nici să nu iasă fără ca să li se fi făcut «formele cuvenite.» Ce se va fi petrecând în sufletele lor, acesta e lucru indiferent într-o țară care și-a înscris în constituție libertatea conștiinței. Puțin le pasă ce simt, ce gândesc și de ce fel de îndemnuri sunt stăpâniți păcătoșii de pușcăriași: își face fiecare datoria așa cum îl taie capul.
Sunt cu toate acestea ispitit a crede că începutul bun s-a făcut.
Nu e nevoie să cunoști părerile filosofilor de la Tales până la Schopenhauer și să fii dumirit asupra temeliilor pe care Brahma, Budha, Confucius și Christos au așezat societatea omenească, ci e destul să fi om cu bun simț pentru ca să-ți dai în cele din urmă seama că curăția e mai presus de curățenie.
Oricare Negoiță, care a tăiat capul țapului ce nu a ținut seamă de curățenia celulelor și a coridoarelor, mai curând ori mai târziu ajunge să-l taie capul că stăpânești pușcăria mai ușor dacă-i ții pe. făcătorii de rele sub necurmată priveghere și în lucrare întinsă, ca să nu aibă răgaz de a face mișelii, îi deprinzi cu buna rânduială, ții la o parte caprele râioase, nu dai tu însuți pildă rea, dai bună răsplată celor cu purtări bune și le dai celor îndărătnici pedepse care le sunt într-un fel ori într-altul binefăcătoare.
Vorba e numai să le lași oamenilor timp să se dea cu capul de pereți și să se dezmeticească. În timpul în care trăiesc eu, însă, toate se schimbă de azi pe mâine, oamenii sunt mereu mutați de ici colo.
De aceea toate se fac pe apucate, fără de cuvenita pricepere, de mântuială și pretutindeni dai peste oameni destoinici, dar neisprăviți, care încurcă treburile. Și la Văcărești oameni aduși aici de ieri, de alaltăieri învață bârbierie pe capul nenorociților de pușcăriași. Nu ajung însă să învețe bine, căci mai curând ori mai târziu or să fie aruncați unde nici cu gândul nu gândesc.
Nu al celor de aici e păcatul, ci al celor de sus care, stăpâniți de alte gânduri, sunt cu desăvârșire nepăsători și nici nu știu, nici nu vor să știe ce se petrece aici.
Aleargă poliția pe gâfâite ca să-i descopere și să-i prindă pe făcătorii de rele, procurori, judecători de instrucție și Curți de toate instanțele muncesc, pe capete, ca să le dovedească vinovăția și să-i trimită aici; se mai gândește cineva și ce fac ei aici și cum or să iasă iar în lume!?
La întrebarea aceasta nu sunt în stare să-ți dau răspuns. O să ți-l dea alții.