Iubite amice,
Ajuns-am eu și la Văcărești și am stat acolo chiar mai mult decât destul.
După ce au ocupat Bucureștii, germanii au rechiziționat ziarul Bukarester Tagblatt și soția amicului meu Iuliu Pop, care se afla la Iași, a obținut permisiunea de a publica și o traducere a celor cuprinse în ediția germană.
Ziarele noastre sunt scrise într-o limbă păsărească, cum zicea Eminescu. Gazeta Bucureștilor însă, tradusă în pripă de către oameni care nu știau nici românește, nici nemțește, le întrecea pe toate, încât până chiar și bucureștenii se scandalizaseră. După vreo săptămână deci, doamna Iuliu Pop a stăruit să iau asupra mea urâta sarcină de a revedea și corecta textul românesc mai înainte de a fi dat la tipar. Am primit această propunere rămânând să mi se dea onorariul pe care-l avusesem pentru neasemănat mai puțină osteneală drept colaborator la Minerva, adică 500 lei pe lună.
Vai de capul meu!
După ce fruntașii politici rămași la București au reușit să obțină permisiunea ca Gazeta Bucureștilor să apară ca ziar de sine stătător, a rămas să dau câte trei articole pe săptămână, plătite cu câte 50 lei fiecare, ceea ce ar fi fost tot cam 500 lei pe lună.
Iar vai de capul meu!
Lasă că cenzura îmi ciopârțea articolele, încât nu mă mai ierta firea să le public și treceau și câte zece zile fără ca să iau cei 50 lei, dar am și ajuns, precum știi, să nu mă mai pot împăca cu cele ce se petreceau la București.
M-am bucurat deci când domnul Stere și-a publicat ziarul. Osteneala-mi era acum de prisos.
«S-o mai pată și alții!» – am zis și n-am mai scris pentru Gazeta Bucureștilor.
După ce frații Brătianu s-au întors iar la București, au fost arestați mai mulți dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor. Eu nu. Oameni cu trecere mi-au trimis vorbă că nici n-am să fiu. Aceștia nu știau, însă, ce-i spusese fiicei mele domnul secretar general Dimitriu după punerea mea în libertate. Aveam o vină mare și în cele din urmă tot mai puternici erau cei ce nu puteau să mi-o ierte.
După cartea de botez, pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 18 ianuarie 1919 vârsta de 71 ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterii mele, am fost citat la Curtea Marțială. Era fără îndoială o întâmplare, dar pentru mine supărătoare.
În drum spre Curtea Marțială mi s-a întâmplat să-l întâlnesc pe marele nostru istoriograf Nicolae Iorga.
Trecea mergând spre Academia Română prin fața palatului Știrbei, iar eu mă aflam în cealaltă parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentație, încât trecătorii s-au oprit ca odinioară când cu bine știutul Ionaș.
De astă dată nu m-am mai crucit și m-am mărginit a-mi zice: «Ăstuia nici la cele mai adânci bătrânețe n-o să-i mai vină mintea!».
Cobea naibii.
La Curtea Marțială am așteptat mai întâi la scară, apoi într-o sălișoară, după aceea într-un coridor strâmt, de unde peste vreo patru ceasuri un sergent a avut bunăvoința să mă conducă la domnul maior, mult lăudatul nostru Bolentin.
Acesta m-a poftit să șed, un semn că nu era prefect al capitalei. După ce mi-a luat mai mult ori mai puțin prietenește un scurt interogatoriu, am subscris procesul verbal.
«Acum puteți să plecați – mi-a zis apoi – dar vă rog să veniți și mâine. Cred că ne înțelegem?»
L-am înțeles: era un gest – nu teatral, ci generos. Îmi lăsa adică timp să fac cuvenitele pregătiri pentru plecarea la Văcărești.
Deși nu-mi spusese lămurit aceasta, ziua următoare, cu care intram în anul 72 al vieții mele, nu m-am mai dus singur la Curtea Marțială, ci însoțit de fiul meu Titu, locotenent de rezervă.
După așteptare de vreo trei ceasuri într-o săliță, în care aveam și un scaun, am fost conduși la același Bolentin, care mi-a spus că – cu mare părere de rău – e nevoit să mă rețină.
«Eu cred că nu e nevoie de aceasta, i-am zis, căci vă stau în toată clipa la dispoziție.»
El a dat din umeri.
«Dumneata ești militar – a zis apoi adresându-se la fiul meu – și știi ce va să zică ordin: ordinul e ordin, și noi inferiorii nu avem decât să ne supunem. Te duci și iei o birjă…»
«Nu, domnule maior, întrerupsei eu. Nu mă iartă mijloacele să dau 60-80 lei birjarului. Sunt deprins a umbla și mă duc pe jos.»
«Dar nu vei merge singur, ci însoțit de grefier» mi-a zis el.
«Prea bine! – am răspuns. Grefierul e om fără îndoială mai tânăr decât mine, și ceea ce pot eu poate cu atât mai vârtos el.»
Domnul maior s-a răzgândit. Fiind acolo și domnul Șurculescu- Cernățianu care colaborase și el un timp oarecare la Gazeta Bucureștilor, a rămas să vadă dacă nu cumva poate să ne trimită pe amândoi cu automobilul curții.
Silințele nu i-au rămas zadarnice, și pe la patru ne-am urcat, Șurculescu și eu, în automobil, șezând eu, ca mai bătrân, la dreapta.
Urmează o caracteristică manifestare a simțământului de demnitate.
Abia pornit, automobilul a fost oprit de către un tânăr ofițer. Cine o fi fost? Locuia omul în drumul nostru și profita de ocazie, ca să nu se întoarcă pe jos acasă.
Șurculescu s-a așezat pe unul dintre scăunașe și i-a lăsat locul de lângă mine. Peste puțin însă domnul ofițer a tresărit ca înțepat de o viespe. Deși Bolentinul respectiv nu-mi pusese încă peste stigmatele bătrânețelor stigmatul infamiei de trădător, vrednicul oștean s-a cutremurat gândindu-se că trecătorii au să-l vadă șezând la stânga mea; m-a somat deci să mă scol și să-i las locul de la dreapta. Ne-am urmat apoi drumul până în strada Lânăriei, cale de câțiva kilometri, fără ca să schimbăm vreo vorbă și fără ca el să se înjosească salutându-ne când s-a dat jos.
De aici înainte, săltând prin fel de fel de hopuri, pe la Belu la Văcărești.
Mai înainte de a-ți vorbi despre mulțumirile de tot felul de care am avut parte în timpul petrecut la Văcărești, am să-mi dau silința de a-ți face descrierea Văcăreștilor, teatrul evenimentelor.
Văcăreștii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniță de la apus. În prima curte, fosta arhondărie, sunt birourile, locuințele funcționarilor, antropometria și spre miază-zi, deci la dreapta, brutăria și câteva ateliere, precum și bucătăria.
Trecând pe sub a doua clopotniță, aceasta mai mare, intri în așa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporții desăvârșite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din București.
În dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta și la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36.
Stăriția, de asemenea frumoasă, se află la capătul dinspre miază-noapte al celulelor, cu fața spre miază-zi, iar cu dosul spre Bucureștii asupra cărora se deschide din ferestre o largă vedere. Acum se află aici spitalul.
Încăperile pentru adăpostirea deținuților se află în fața bisericii și la stânga ei, într-o casă cu două caturi, care se întinde până la stăriție.
La dreapta bisericii se află băile, etuva, o mare casă, în care se afla mai înainte o tipografie, iar tocmai la capătul dinspre celule se afla o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei.
Noi, Șurculescu și eu, am fost duși la grefier, care ne-a făcut formele și ne-a dat sub îngrijirea unui gardian care ne-a condus la colegii noștri mai de mult arestați.
Sub poartă ne-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost ori nu arestați.
«Da – am răspuns eu – un an la Vaț și câte cinci săptămâni la Domnești și la Luvru.»
«Să treacă!» – a zis portarul de sub clopotnița cea mare și poarta ni s-a deschis. Iar te rog să mă ierți că sunt nevoit să-ți spun pe cât se poate de aidoma ce mi-au văzut acum ochii.
Era pe înserate, moină și lapoviță. În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se întinseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se încălzeau la cele din urmă raze ale soarelui de Ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți fără de cămașă, îmbrăcați în crâmpeie de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în spinare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume – pentru înspăimântarea celor ce intră. În același timp m-a izbit un miros de putregai și de oameni plini de jeg, încât îmi venea iar și iar să vărs.
«La stânga!» – a comandat gardianul.
Supunându-ne comenzii, am ajuns la latrine – nu ca la Domnești, ci sistem modern, «tout a l’egout», dar fără de apă și pline și sus, și pe jos, și prin fața ușilor că nu se mai puteau închide, grămezi înghețate, care acum începuseră a se dezgheța, iar pardoseala din fața lor era acoperită de o baltă de o șchioapă, amestecătură de ud mai vechi și cu totul proaspăt.
Trecând balta, ne-am apropiat de câțiva deținuți, care se aflau în treburi pe acolo.
«Nu vă apropiați – ne-a zis gardianul, acum mentor al nostru – că toți sunt plini de păduchi.»
Ne-am depărtat cu respectul cuvenit și-am ajuns la scara ce duce în primul etaj, scară lată și bine făcută, dar plină cu murdărie acum înghețată. Om bătrân cum eram, mă temeam ca nu cumva să alunec, am pus deci mâna pe rezemătoare.
«Nu pune mâna, că te umpli de râie!» a strigat totdeauna binevoitorul gardian.
Urcați apoi fără de păduchi și fără de râie în primul etaj, am intrat, la dreapta, într-un coridor larg, în care se deschidea ușa salonului, în care ni se rezervaseră culcușurile.
Să ne oprim, iubite amice, în prag.
La Vaț, unde am stat închis peste un an, plăteam chirie, dar aveam iatacul meu curat, pat cu așternut cuviincios și regulat primenit, masă, două scaune și dulap pentru păstrarea hainelor și a albiturilor. Pentru o taxă bine stabilită mi se punea la dispoziție și un om, care mă servea în toate privințele. Dacă n-aș fi fost în stare să plătesc, plătea comuna în care-mi aveam domiciliul. Eram deci om rău nărăvit.
Am mai luat apoi apucături rele și la Domnești, precum și la Luvru.
Aici am văzut în fața mea o sală în care se aflau 17 persoane cu vreo douăzeci de paturi: sus, sub tavan, ferestre pătrate cu zăbrele groase ca la orice temniță adevărată, două lămpi atârnate, o sobă de fier în fund, o masă cu două laiți, aer îmbâcsit și plin de fum de țigări, de lignit și de petrol prost, miros de toate felurile – nu pot să zic plăcut.
Cei șaptesprezece complici ai noștri se bucurau de viață, unii mâncând ceea ce aveau, alții încălzindu-și mâncarea pe gaura cu rotițe a sobei, iar alții stând de vorbă, pe ici, pe colo, câte unul întins pe pat citind la lumina slabă ori pierdut în visătorie.
Ei ne-au primit cu bucurie zgomotoasă parcă ar fi voit să zică: «Iată-i, în sfârșit, și pe aceștia! Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!»
Am fost poftiți să ne alegem după plac din cele câteva paturi încă neocupate, fier veritabil și scânduri de brad adevărat și ceva mai curate decât cele din podele, care erau pline de praf amestecat cu fel de fel de rămășițe.
Am rămas ca țiganul la pagubă.
«Bine! – am zis – aceasta e ceea ce înțelegea Bolentinul nostru când ne-a spus că la Văcărești e tot ce se cuvine!? E o rușine!»
A urmat o critică generală făcută de oameni care aveau meseria de a face critică oricărui lucru care nu e cum trebuie să fie. Multă pricepere, desăvârșită cunoștință de cauză, mare măiestrie în alegerea termenilor de cuvenită asprime. M-am încredințat îndeosebi că nu numai eu am păcatul de a scăpa cu un „Dă-i naibii!”. Alții îi dădeau aici și – nu pot să-ți spun unde… Vei fi știind ce va să zică „Țara lui Hubsch”.
Dar o pățisem eu și mai rău în primele zile ale petrecerii mele la Domnești și tot am dormit bine.
Vorba românului: „Să nu-i dea Dumnezeu omului tot ceea ce poate răbda!” Voioși băieți! Să crape de ciudă văzând că inimă rea nu-și face nici unul dintre noi.
Și în adevăr, numai vina mea era dacă n-o duceam și aici tot atât de bine ca aiurea.
Mai întâi și mai întâi tocmai băiat nu mai eram și neajunsurile bătrânețelor mă supărau pe ici, pe colo.
Când cu zidirea caselor în care locuim, mi se întâmplase să cad de pe o schelă. Mi-am frânt atunci două coaste, mi-a ieșit din încheietură clavicula de la dreapta și mi s-au vătămat plămânii și ficatul. Medicii de la «Filantropia», unde am fost transportat, se îndoiau c-o să scap, și-mi aduc cu vie recunoștință aminte că bunul meu prieten Nicolae Iorga a venit însoțit de domnul Dimitrie Onciul să mă vadă și să consoleze pe soția mea. Mulțumită purtării de grijă a tânărului Dr. Leonte și a devotamentului soției mele, care timp de cinci săptămâni de zile nu s-a depărtat de la căpătâiul meu, am scăpat cu viață, dar am rămas diabetic și astmatic, încât trebuia să mă supun unui regim diabetic bine lămurit, să fac mereu plimbări în aer liber și să dorm cu fereastra deschisă. Mai sufeream apoi și de eczeme hemoroidale, care mai ales la schimbarea timpului mă supărau rău de tot.
La Domnești și la Luvru am dus-o cu toate acestea destul de bine. Tușeam, ce-i drept, dar nu-mi aduc aminte să fi supărat pe tovarășii mei prin accese de înecăciune ori plimbându-mă în timpul nopții cuprins de deznădejde prin casă.
Acum se schimbase starea mea.
Fusesem fumător nesățios, iar de când cu căderea mea de pe schelă nu mai fumam deloc. Mă înăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit și plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune, mă zbăteam în culcuș ori umblam besmetic printre paturi și nu-i lăsam pe mai fericiții mei tovarăși să doarmă.
Mai era pe deasupra și alta.
Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol. Mai înainte de a se culca dar, tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goală și se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educație nu eram în stare să mă prezint în pielea goală în fața altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol. Vai de sufletul meu.
«Nenorocitule – îmi ziceam – tușind încă mai greu. Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.»
Deși nedormit, așteptam cu nerăbdare zorile zilei, ca să mă scol, să mă îmbrac în grabă mare și să ies, ca să fac mișcare și să iau aer în curtea cea largă, unde îmi venea să vărs când am intrat pe poartă.
Așa am petrecut prima noapte la Văcărești. Te rog să mă crezi când îți spun că, cu toate acestea, inima mi s-a înveselit când am dat de lumina soarelui, care tocmai răsărea din dosul paraclisului, și duioșia m-a cuprins numai gândindu-mă la cei de acasă, mai ales la mult încercata și totdeauna îndelung răbdătoarea mea soție.