Iubite amice,
După toate celelalte, cum rămâne cu norocul cel mare!?
Nu știu eu, dar nu sunt nici alții în stare să-mi spună, ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi rămas până în sfârșit neutră ori ar fi intrat chiar în luptă alături cu vechii ei aliați. Un singur lucru este chiar și după puțina mea pricepere neîndoios: că românii ar fi rămas în gândul tuturor un neam de oameni cumpăniți, statornici și de bună credință, pe al căror cuvânt să poată pune temei, un factor sigur în combinațiile politice ale Europei.
Tot astfel nu știu eu și nu sunt nici alții în stare să-mi spună ce întorsătură ar fi luat lucrurile dacă Rusia, noua aliată a României, ar fi ieșit învingătoare. Neîndoios, lucru rar în istoria omenirii, este numai că prăbușirea acestui aliat e socotită drept un mare noroc pentru neamul românesc.
E însă o vorbă veche, în virtutea căreia nu e destul să ai noroc, ci trebuie să mai ai pe lângă noroc și destulă minte, ca să te știi folosi de noroc.
Eu, iubite amice, mai ales după cele pățite în trecerea mea prin închisori și după cete văzute în urmă, nu pot să nu stau la îndoială în ceea ce privește norocul.
După felul meu de a vedea lucrurile din lumea aceasta, ceea ce altora li se pare noroc nu e decât o sarcină, ce-i drept, foarte frumoasă, dar totodată și foarte grea.
Deoarece nemții, maghiarii și rușii au ținut lumea în continuă emoție făcându-le concetățenilor lor de alt neam prin fel de fel de asupriri nesuferită viața, românii s-au îmbărbătat să ia asupra lor sarcina de a rezolva pe pământul căzut sub stăpânirea lor problema pașnicei viețuiri și rodnicii lucrări împreună a deosebitelor neamuri de oameni.
Acesta e idealul oricărui român într-adevăr pătruns de gândul măririi neamului său.
Experiențe făcute în timp de mii de ani au dovedit cu prisos că popoarele nu se pot desființa unul pe altul și nu se poate menire mai frumoasă decât să pui capăt urilor dintre cei aruncați de soartă pe aceeași bucată de pământ. Aveam ori nu noi, românii, atât destoiniciile firești, cât și cuvenita pregătire pentru împlinirea acestei frumoase meniri?
Dacă le avem, norocul e într-adevăr noroc, iar dacă nu, o să pățim și noi rușinea pe care au pățit-o nemții, maghiarii și rușii.
Eu îi cunosc pe români cum numai puțini dintre contemporanii mei îi vor fi cunoscând și-i știu chiar din fire îndrumați spre împlinirea acestei meniri, oameni care au inimile deschise pentru adevărul că viitorul e al celor ce nu iartă nici un fel de asuprire.
Niciodată și nicăieri poporul român nu le-a dat mână de ajutor celor ce ar fi voit ca în numele lui să asuprească pe cei de alt neam ori de altă lege.
Cum avem să-l socotim pe cel ce ar voi să despoaie pe părinte de firescul lui drept de a-și crește copilul așa cum el însuși se simte îndemnat?
«Drept un mișel vrednic de cea mai aspră osândă!», mi-ar răspunde pretutindeni românii cei adevărați, dacă le-aș pune întrebarea aceasta.
Mișel e în gândul românului cel ce ar vrea să mă siluiască a mă lepăda de legea părinților mei, de obiceiurile și de tradițiile neamului meu, de limba mamei mele și de legăturile sufletești cu frații mei de sânge.
Atât a fost românul asuprit mai de unii, mai de alții, încât nu numai urgisiți, ci totodată și disprețuiți îi sunt cei ce ar vrea să despoaie pe alții de dreptul de a-și chivernisi ei înșiși treburile comune și de a se folosi de limba lor în biserică, în școală, în administrație, în fața instanțelor judecătorești, în genere – în viața comună.
Și în adevăr scârbă mi-ar fi de mine însumi, dacă eu, care viața mea întreagă m-am luptat ca românilor să nu li se facă asemenea nedreptăți, astăzi m-aș împăca cu gândul ca românii să asuprească în același fel pe alții.
După cele ce-am văzut și văd însă nu mă încumet a spune același lucru și despre așa-zisa «pătură superpusă», care stăpânește România Mare tot cum a stăpânit pe cea mică.
Sunt, ce-i drept, și în pătura aceasta mulți români de baștină, care nu s-au lepădat de iubirea de oameni, pe care au moștenit-o de la părinții, bunii și străbunii lor. Între mulții aceștia sunt însă numai puțini care au și bărbăția de a-și mărturisi gândul și de a stărui cu toată hotărârea, ca să se țină seamă de firea cea adevărată a poporului român.
Aceasta mă face să dau cu socoteală că și în România Mare s-au ridicat deasupra oamenii pentru care înființarea României Mari e un mare noroc, fiindcă într-însa e mai larg câmpul de «căpătuire» și «câștigul pe nemuncite» despre care vorbea Eminescu, are să fie atât mai ușor, cât și mai mare și cei ce se pricep la învârteli vor putea să aibă mai multe automobile, mai multe bodegi «bine asortate», mai multe varieteuri cu dansatoare «nostime», mai multe prietene bine gătite fie prin mahala, fie prin hoteluri de «primul rang», mai multe dovezi de civilizație modernă, o mai largă putință de a speria lumea cheltuind într-o singură noapte ceea ce sute de muncitori harnici agonisesc în timp de o săptămână – toate acestea pentru ca să nu se poată zice că sunt niște calomniatori cei ce înfierează «cu ultima energie imoralitatea întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni».
Adevăr a grăit istoriograful nostru când a zis «în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară!»
Dacă însă așa este, nu e destul să porți pe oamenii ca mine prin fel de fel de închisori în toate privințele murdare pentru ca să-i îndupleci a nu mai zice că avem noi, românii de azi, fireasca îndrumare, dar nu și cuvenita pregătire pentru împlinirea frumoasei meniri a neamului nostru. Sunt azi, mai mult decât oricând, pătruns de simțământul că am luat asupra noastră o sarcină pe care nu suntem în stare să o purtăm.
Se poate că mă înșel, dar în capul meu – se vede – prea strâmt așa se prezintă lucrurile, și nu-mi rămâne decât slaba nădejde că mâine ori poimâine vor fi dați la o parte atât oamenii ușuratici și superficiali, cât și cei ce nu caută în viața comună decât «câștigul fără muncă» și se vor ridica deasupra oamenii mai cumpăniți, care-și dau seama despre menirea neamului românesc și sunt gata să aducă jertfe pentru împlinirea ei.
Când voi fi ajuns să văd și aceasta, mă voi căi, mă voi înviora și voi zice și eu că cu adevărat noroc a fost și e «norocul». Deocamdată nu pot să văd lucrurile decât cum le-am văzut toată viața mea și cum le-au văzut și atâția alți oameni mai vrednici decât mine, fruntași între fruntașii neamului nostru și să aștept cu inima îndoită ca să văd ivindu-se vreun om care e în stare să îndrume viața noastră comună potrivit cu grelele împrejurări în care ne aflăm pe urma propriei noastre ușurințe.
Aș fi, iubite amice, de rea credință, dacă ți-aș spune că mă bucur și eu că monarhia habsburgică s-a prăbușit și în locul ei s-au înființat state slave. Eu nu sunt dintre oamenii care știu, dar nu vor să țină seama, ce-a fost pentru români disciplina intelectuală, morală și economică germană, și nu recunosc că românii
învecinați cu germanii, fie cu șvabi, fie cu sași, sunt cei mai vânjoși și în toate privințele mai înaintați în cultură. Sunt azi chiar mai mult decât în trecut de părere că statele slave ne sunt și ca prieteni o primejdie mai mare decât monarhia habsburgică ar fi putut să ne fie ca dușman. Nu mai puțin stărui în gândul că în luptă cu noii noștri vecini nu putem să ne rezemăm pe America, nici pe Anglia, nici chiar pe Franța, care are, pe aici pe la noi, interese deosebite de ale noastre.
După ce însă monarhia habsburgică s-a prăbușit o dată, nu ne-a rămas decât să luăm din ea partea ce ni se cuvine și să adunăm cele mai bune puteri ale noastre, să dăm ceea ce e mai bun în noi, ca să ne organizăm spre a ține piept cu puhoiul slav, căruia îi suntem urgisiți fiindcă îl tăiem în două.
îndrumare potrivită cu împrejurările nu poate să ne dea decât omul care înțelege acestea și-și dă seama că n-au românii să facă în România Mare ceea ce nemții au făcut în Austria, rușii în Rusia, nu mai ales ceea ce maghiarii au făcut în fostul regat ungar. Nu are organizația noului stat să fie făcută după calapodul vechilor state care s-au prăbușit, ci potrivit cu porunca timpului prin care trecem și cu stările de lucruri create de război.
Văzând cele ce se petrec și ici, și colo în urma învrăjbirilor neîncetate, sunt cuprins de simțământul că lumea nu e încă îndeajuns dumirită în ceea ce privește viața internă a noului stat, nici asupra menirii românilor și de aceea nu s-a pornit până acum nici o mișcare hotărâtă pentru constituirea noului stat.
Nu-mi aduc aminte să fi citit vreodată undeva ca unei țări care a ieșit învingătoare dintr-un război să-i fi fost impuse la încheierea păcii condiții umilitoare, cum i-au fost impuse României.
Puteau generoșii aliați să pună condiții în ceea ce privește Basarabia, Bucovina, Ardealul și celelalte teritorii adăugate la statul român; România însă, care a luat parte la marile jertfe, deci și la marea victorie, trebuia să rămână până în cele mai mici amănunte neatinsă, stat național roman și ortodox, cu desăvârșire stăpân pe sine însuși, centru al vieții naționale românești și focar cultural pentru întregul neam românesc.
Basarabia nu avea decât să-și păstreze autonomia firească, pe care a avut-o ca parte din împărăția rusească, să se organizeze potrivit cu hotărârile tratatului de pace, cum cereau împrejurările locale și adevăratele ei interese, și să intre în cea mai strânsă legătură cu România și cu celelalte părți ale noului stat.
Tot așa avea Bucovina să-și păstreze autonomia pe care a avut-o în monarhia habsburgică și să se organizeze potrivit cu împrejurările ei, care nu sunt la fel cu cele din Basarabia.
Ardealul a fost și el timp de o mie de ani aproape țară autonomă. Maghiarii au renunțat, ce-i drept, la autonomia «milenară» pentru ca să-i poată mai ușor asupri pe români, dar românii s-au luptat cu atâta hotărâre și timp atât de îndelungat pentru autonomia țării lor. De ce n-au mai stăruit asupra ei acum, când puteau s-o aibă și să se organizeze potrivit cu stările speciale ale Ardealului?
Țară autonomă a fost atâta timp și Banatul Timișorii, unde iar sunt împrejurări nepotrivite cu cele din Ardeal ori de peste Mureș. De ce să nu fie autonom acum, după ce a scăpat de sub jugul secular?
Cel puțin ca stare pe tranziție e apropiată de mintea omenească organizația federativă în frunte cu România eliberatoare.
Asta da, când ai însă o armată comandată de ofițeri bine plătiți, un buget de miliarde și fel de fel de afaceri mănoase, e și mai comod, și mai ușor să-i bagi pe basarabeni și pe bănățeni, pe bucovineni și pe crișeni în aceeași căldare, să le pui căluș celor ce se plâng, să-i strângi în chingi pe cei ce nu se supun, să mângâi pe unii și să asuprești pe alții, să faci «în numele națiunii» ceea ce într-adevăr îi este urgisit națiunii îndrumate din fire spre cea mai largă toleranță.
Da! Mai comod și mai ușor e fără îndoială așa ceva, dar drumul acesta a fost umblat și de alții, care au pățit-o rău de tot, între care și maghiarii, care se socoteau tari, căci aveau o aristocrație admirabil organizată și se rezemau nu numai pe tradiții «milenare», ci și pe întreaga putere a monarhiei habsburgice.
Nu aveai decât să fii destul de mișel spre a te putea lepăda de părinții și de frații tăi și spre a te face unealtă pentru prigonirea neamului tău pentru ca să fi trecut în rândul «patrioților», să ți se deschidă toate drumurile și să ți se ierte orice fărădelege. Iar dacă aveai bărbăția de a le spune să nu se însoțească cu mișeii tuturor popoarelor din regatul ungar, căci asemenea patrioți îi fac tuturor urgisiți, deschise îți erau temnițele cum mi-a fost mie cea de la Vaț și cum în urmă le-a fost altora dintre ai noștri cea din Seghedin.
Silind mereu pe alții să se folosească de limba maghiară, au ajuns că oamenii lepădați de lege și de neam li s-au urcat în cap, s-au făcut stăpâni chiar și pe viața lor culturală și le-au pocit limba și întregul fel de a gândi, încât au ajuns în cele din urmă să nu se mai cunoască ei înșiși pe sine.
Eu câteodată parcă mă tem ca nu cumva s-o pățim așa și noi, românii, care suntem înconjurați de slavi acum organizați în state ale lor și nu avem nici aristocrație bine organizată, nici tradiții milenare, nici o monarhie habsburgică. Cuprins de temerea aceasta, îmi aduc aminte de Platon, care, după ce grecii în urma războiului peloponesiac s-au unit într-o mare confederație, a exclamat: «Sfârșită e acum viața națională elină!» și a părăsit Atena unde el, părinții, bunii și străbunii lui au fost fruntași între fruntași.
Cei mai haini dușmani ai neamului românesc sunt cei ce ne îndeamnă să facem cum au făcut maghiarii și să nu le lăsăm cea mai deplină libertate acelora dintre concetățenii noștri care nu sunt români, ci să ne însoțim cu mișeii tuturor popoarelor spre a putea asupri pe cei ce nu vor să se lepede de lege și de neam.
Numai oamenii cu desăvârșire săraci cu duhul pot să se încăpățâneze în gândul că cultura de orice fel nu e națională. În viața omenirii are oricare popor rostul lui, precum în orchestră oricare instrument are rostul lui. Are fiecare popor să dea pentru comoara culturală a omenirii nota sa specială și o și dă câtă vreme își păstrează curăția individualității.
Dacă dă Dumnezeu căldură și ploaie la timpuri potrivite, cresc ierburile de tot felul și acoperă din belșug fața pământului.
Tot așa și aici, pe acest binecuvântat pământ românesc, se adună multă lume, fel de fel de oameni cu multe și mari trebuințe pe care numai printr-o cultură înaintată pot să și le satisfacă; poate deci să urmeze și în România Mare, cum a urmat în America de Nord, o epocă de înaltă înflorire culturală, românească, însă, o contribuție a neamului românesc pentru comoara culturală a omenirii nu poate să fie acea cultură decât dacă noi cei de azi și cei de mâine vom duce mai departe lucrarea de mult pornită și timp de veacuri continuată de către părinții, bunii și străbunii noștri și nu ne vom face neamul urgisit dându-ne silința să înăbușim avânturile culturale ale altora.
Dacă vom face ca maghiarii, tot ca ei o vom și păți, lucru de care adeseori mă tem, căci între cei ce într-un fel ori într-altul iau parte la viața noastră culturală, prea îmi par mulți oameni lipsiți de cuvenita pregătire, care nu sunt încă în stare să înțeleagă că nu este în interesul neamului românesc ca pe pământul României Mari numai lucrarea culturală românească să se desfășoare în toată libertatea.
Împreunându-le toate într-un singur gând, mă întreb, iubite amice, și iar mă întreb, cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine?
După priceperea mea și, cel puțin deocamdată, numai mie și celor ce împreună cu mine și-au dat seama că nedreptățile făcute mie, unuia singur, sunt o amenințare pentru toți.
Rar om întreg la minte, care nu e și azi și mâine copleșit de simțământul puținătății sale, și o plăcere nu e să trăiești în lumea aceasta; sunt însă multe mulțumiri ce pot să dea farmec vieții. E mai ales iubirea de orice fel, ceea ce-l face pe om să se bucure de a fi avut parte de viață. De aceea binefăcători ne sunt nu cei ce ne iubesc, ci cei ce ne fac să iubim. În înțelesul acesta sunt binefăcătorii mei cei ce m-au prigonit dându-și silința să-mi amărască viața.
Precum ți-am spus adică, eu chiar din clipa în care m-am pomenit om în lume am fost stăpânit de gândul că noi, oamenii, numai ajutându-ne unul pe altul putem să răzbim cu bine prin viață. Abia acum, în urma prigonirilor suferite la zile de bătrânețe, am ajuns să cunosc dulceața pe care cultul iubirii de oameni o revarsă în suflet.
Suferind eu însumi, am. luat parte la suferințele celor închiși împreună cu mine și am înțeles pe deplin durerile celor mulți, care se simt oropsiți de către cei ce s-au ridicat deasupra în societatea noastră.
Dacă i-aș iubi numai pe acești nenorociți, ale căror dureri le simt, aș lua parte și la legitima lor nemulțumire și sufletul mi-ar fi mereu zbuciumat de amărăciunea, de mânia oarbă, de ură neîmblânzită care le mistuie lor viața împingându-i spre luptă. Iubind însă pe toți oamenii, nu mai rămâne în sufletul meu loc decât fie pentru milă, fie pentru dispreț, mila pentru cei ce făptuiesc relele crezând că fac bine și dispreț pentru cei stăpâniți de ură, de pizmă, de gând rău, cele mai spurcate izvoare de rele îndemnuri.
Am văzut înainte de război urile pătimașe care-i sălbăticeau din ce în ce mai mult pe oameni; am văzut în timpul războiului faptele afără din cale sălbatice, în care s-au dat pe față urile; văd învrăjbirile de azi, care sunt neasemănat mai multe și mai întețite decât cele din ajunul războiului; îmi dau seama că popoarele din Europa încă zeci de ani se vor mai zbate dușmănindu-se în luptă cu mizeriile rămase pe urma războiului: jale adâncă mă cuprinde întrebându-mă cum și când are să se împace lumea aceasta, dar nici o pornire haină nu-mi tulbură liniștea sufletească.
Oameni intrați în puhoiul învrăjbirilor obștești m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuțit pe cei lipsiți de judecată asupra mea, m-au făcut tuturor urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele și n-am fost în stare să iau parte la urile lor; iar alții, oameni îmbuibați din averi muncite de cei oropsiți, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniță în temniță, unde nu mai puteam să dau lecțiile particulare prin care-mi agoniseam pâinea de toate zilele; luatu-mi-au, cei fără credință, manuscrisele, roadele muncii mele îndelungate și grele, și nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult și în fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr și să rabd atât mai înainte de a fi fost închis, cât și în timpul petrecut prin închisori și după aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ținut sufletul în zbuciumări necurmate și mi-ar fi secat puterile la zile de bătrânețe, dacă nu mi-ar fi fost pavăză sufletească sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea și cu disprețul se împacă.
În lumea prin care trec, sunt mulți oamenii cu gândul îndreptat spre cele de folos zilnic, și unii dintre aceștia, socotindu-mă lipsit de bun simț practic, vor fi râzând de mine, alții, socotindu-mă excentric, mă vor fi compătimind, și iar alții, oameni «cu minte», vor fi zicând că cei ce ca mine fac tot ca mine să și pățească: tu, care faci parte din altă lume, mă vei înțelege însă și vei ferici împreună cu mine pe deocamdată mai puținii care în urma nemaipomenitelor grozăvii ale vremilor noastre s-au îndrumat pe calea iubirii de oameni, în care am parte de seninătatea bătrânețelor.
Aceștia și numai aceștia ostenesc în slujba zilelor care vin.