Iubite amice,
Am să te dumiresc asupra celor întâmplate când cu zilele trăite de mine în închisoarea militară din fortul Domnești.
Mai înainte însă de a fi făcut aceasta, am să-ți povestesc o întâmplare petrecută în timpul copilăriei mele.
Tata, fie iertat, cumpărase o biblie ilustrată, la care ținea mult. Eu nu știam încă să citesc, îmi plăcea însă să frunzăresc prin carte, ca să mă uit la ilustrațiile cele frumoase. Râvnind deci la mulțumirea de a le fi făcut și altor copii parte de plăcerea aceasta, am luat fără știrea părinților mei cartea, să le-o arăt. Dat apoi jocului, m-am întors fără ea acasă. Am pierdut-o se vede, ori a furat-o vreunul dintre dracii aceia, destul c-am și uitat-o.
După câteva zile tata a căutat cartea și, supărat că n-o poate găsi, m-a întrebat unde este.
«Nu știu!» i-am răspuns eu.
Spuneam adevărul, căci nu știam ce s-a făcut cartea și nu i-o dădusem nimănui. Luat însă de scrut, am mărturisit în cele din urmă că am luat cartea, ca să le-o arăt copiilor din vecini, dar nu mai știu ce s-a făcut cu ea.
Tata era foarte supărat că s-a pierdut biblia cea frumoasă, pe care mai ales de dragul meu o cumpărase, iar mama, încă mai supărată pentru că am încercat să scap cu minciuna, stăruia ca tata să-mi tragă o bătaie pe care să n-o mai uit toată viața mea.
«Cu minciună începe copilul – zicea dânsa – și cu tâlhăria în drumul mare sfârșește omul în toată firea.»
Tata însă, om slab din fire, nu era în stare să mă bată, a născocit dar altă pedeapsă după părerea lui și mai aspră.
Într-un colț al curții se aflau cotețele de porci clădite din bârne groase și acoperite cu șindrilă. Deoarece porcii erau duși, ca în toate zilele, la baltă, el m-a luat pe sus și m-a închis într-unui din cotețe.
Mama a început să plângă. Pedeapsa i se părea aspră, umilitoare, afără din cale nemiloasă, încât se temea ca nu cumva să-mi pierd mințile chinuit de rușine, de purici și de muscărie.
Tata era însă neînduplecat și a trebuit să treacă un timp oarecare pană ce a ajuns să se înmoaie și să zică: «Destul a fost».
Când au venit să-mi dea drumul, m-au găsit alergând pe sărite de ici până colo, ca să prind muște, și săltând de bucurie când reușeam să iau în palmă câte două-trei deodată.
Tot cam la fel au fost și suferințele prin care m-au trecut cei ce m-au trimis în încă mai murdara porcărie de la Domnești.
Petrecusem toată vacanța mare la Panciu, numai eu singur cu turcul Ali, pândarul viei, un albanez credincios, și munceam câte 12-15 ceasuri pe zi la masa din cerdacul cramei.
În ajunul zilei de Sfânta Maria terminasem, în sfârșit, sintaxa mea. Mi-am strâns cu toată îngrijirea manuscrisul și-am împreunat într-un mare pachet notițele adunate timp de ani îndelungați și cărțile pe care le consultasem. Mai înainte de a începe altă lucrare, am făcut o lungă plimbare de repaos de la Crucea de jos prin Panciu la Crucea de sus și de acolo la Străoani, de unde m-am întors prin valea Șușiței, un drum de vreo opt ceasuri. Obosit de drumul acesta, m-am culcat mai devreme decât de obicei, dar n-am ajuns să ațipesc când am primit o depeșă, în care soția mea stăruia să nu mai stau, cum fusese vorba, până după Sfânta Maria mică, ci să mă întorc fără de întârziere acasă.
Mai erau vreo două ceasuri până la plecarea din Panciu a trenului. Am adunat dar pe apucate ceea ce puteam să iau cu mine și am grăbit la gară, de unde am plecat apoi la Mărășești. Aici era o îngrămădire înspăimântătoare: trenuri peste trenuri, militari și iar militari, lume și iar lume, încât mi-a fost peste putință să răzbesc la casa de bilete. Intrând deci trenul de București în gară mi-am luat geanta și-am sărit pe scara celui mai apropiat vagon. Așa am rămas până la București, stând pe scară, ținându-mă de mânerul ușii și purtând în cealaltă mână geanta. Bilet de drum n-a mai ajuns nimeni să-mi ceară.
Dimineața pe la opt am sosit frânt de oboseală acasă.
«Ce-i? – ce s-a întâmplat?» – am întrebat.
«Nimic – mi-a răspuns soția mea. Mi s-a spus că mâine formează Maiorescu guvernul, dar eu cred că România declară războiul. Așa ori așa, e bine să fii acasă.»
Pornirea mea firească era să mă culc, în sfârșit. Nu mai aveam însă în casă decât douăzeci de lei, iar ziua următoare era sărbătoare. Am făcut o baie, m-am primenit și-am alergat la casierul școlii să-l rog să-mi anticipeze leafa pe August, pe care aveam s-o iau peste câteva zile.
Am sosit prea târziu. Plecase. După masă m-am dus prea devreme. Nu era încă venit la birou. Am așteptat, m-am dus prin oraș, ca să iau informații asupra situației, m-am întors și iar nu l-am găsit, iar am așteptat, iar m-am dus în oraș, tot așa până pe înserate, când m-am întors posomorât acasă.
Am cinat apoi și am ajuns în cele din urmă să mă pot culca.
«Dar cei douăzeci de lei!?» mă întrebă soția mea.
Cheltuisem din ei, stând la o cafenea, un leu și patruzeci de bani. I-am dat ei 16 lei și-am păstrat la mine restul de doi lei și șaizeci de bani.
Cam pe la zece eram culcat, dar nu dormeam încă. Soția mea veni să-mi spună că comisarul de poliție a venit să mă poftească la secție, ca să-i dau oarecare informații.
M-am îmbrăcat în pripă, fără ca să iau cămașa de zi și jiletca, și am coborât în sufragerie unde aveam și masa de lucru.
L-am găsit pe comisar, un oarecare Tătaru, pare-mi-se, însoțit de doi sergenți și de un agent de la «siguranță», care aduna hârtiile ce se aflau pe masă și prin sertare.
Soția mea nu se îndoia că vorba e în adevăr de oarecare informații. Fusesem însă adeseori insultat pe stradă și nu mă prea lăsa să umblu singur; mai ales serile, numai însoțit de ea puteam să ies. Știindu-mă apoi și om care nu își prea pune pază gurii, a venit și ea cu mine, ca nu cumva să spun vreo prostie și ca să nu mă întorc singur acasă.
La secție era multă lume, care aștepta să i se ia cuvenitele informații. Am așteptat și-am tot așteptat și noi să ne vină rândul. Pe la unsprezece am rugat-o să se întoarcă acasă. N-a făcut însă aceasta decât după ce unul dintre subcomisari i-a făgăduit că mă va însoți el când mă voi întoarce acasă.
Era pe la miezul nopții când ni s-a spus că lămuririle avem să le dăm la prefectura capitalei. Ne-am înșirat deci, vreo douăzeci de inși, doi câte doi, și doi sergenți, unul în frunte, celălalt în coadă, ne-au dus pe uliți mai dosnice la poliție.
În drum mi s-a întâmplat întâia oară în viața mea să intru în conflict cu puterea publică a unui stat, de astă dată cel român.
Plouase zilele acelea și mai era pe ici, pe colo câte o băltoacă. Nimerindu-se una din băltoace în calea noastră, eu am ieșit din șir și-am ocolit băltoaca pentru ca să nu stropesc pe cei din apropierea mea.
«Ține șirul!» – se răsti sergentul din dosul nostru.
Eu mă întorsei zâmbind spre el.
«Nici unul dintre marile interese ale patriei nu cere să ne bălăcim prin băltoace», îi zisei.
«Ține-ți gura, că te umflu», strigă dânsul scos din sărite.
Gândindu-mă la povețele înțelepte ale soției mele, am și tăcut, dar peste câtva timp am dat peste un șanț de canalizare, care ne tăia drumul și coloana întreagă a trecut pe trotuar.
«Țineți șirul, domnilor, că se prăbușește patria, dacă vă abateți din drum», strigai eu pornit pe râs.
Paznicul bunei rânduieli cetățenești iar își pierdu sărita.
«Dă înainte, dă înainte! – grăi dânsul. Moșul acela obraznic nu știe ce-l așteaptă la prefectură!»
Avea toată dreptatea. Nu știam eu. Nu știa însă nici el. Nu știa nimeni. Își pierduseră cu toții capul.
Comisari, subcomisari, sergenți, jandarmi, agenți secreți aduceau mereu fel de fel de oameni, bărbați, femei, băieți și fete, de prin toate mahalalele, încât birourile, gangurile, pivnițele și curțile poliției nu-i mai încăpeau și pretutindeni lumea se îmbrâncea, striga, țipa, plângea pe bocite ca la poarta iadului, iar dinspre bulevard și dinspre biserica Zlătarilor răsunau mereu strigătele mulțimii amețite de vorbărie, când «ura!», când «huideo!», încât te așteptai în fiecare clipă să dea năvală în curtea prefecturii și să facă vărsare de sânge.
Pe noi ne-au vârât într-un birou plin de nu mai puteai să răsufli în el.
«Aici să aștepți – răcni sergentul știut. O să vină domnul inspector, ca să-ți ceară socoteală.»
Am stat însă așa tescuiți, în picioare, rezemându-ne unul de altul, până pe la două după miezul nopții fără ca să fi venit domnul inspector, care avea altă treabă. În sfârșit ni s-a spus că noi nu aici, ci în curtea din fața cazărmii de jandarmi avem să așteptăm. Am și fost apoi duși acolo.
Mă știi, iubite amice, că am oarecare măiestrie în ale scrierii; nu mă simt însă destoinic a te face să-ți închipui cele ce se petreceau în fața mea.
Era a doua noapte în care nu dormisem, alergasem mult și pe la Panciu, și pe la București, mă canonisem ca vai de mine pe scara vagonului: mă simțeam cu toate acestea înviorat și cuprins de o veselie oarecum nebunatică.
La intrarea cazărmii se afla un maior cu fața rasă, om cu mutră de babă sulemenită, care făcea cu gesturi teatrale onorurile primirii și distribuia lumea îngrămădită în fața lui poftind pe unii să intre și trimițând pe alții să fie duși la cutare ori cutare hotel, la cutare ori cutare cazarmă, pe fiecare cum i se părea mai potrivit.
Eu, după o îndelungată așteptare, am fost pus în rândul celor vrednici de intrare.
Ar fi fost și păcat să nu mi se arate cele ce mi-au văzut aici ochii.
într-o sală mare și destul de bine luminată se aflau o mulțime de paturi, în care zăceau răpuși de somn mai fericiții care intraseră la început și ei, însă unii peste alții, câte trei-patru într-un pat îngust. Cei intrați mai târziu stăteau în picioare printre paturi rezemându-se fiecare de ce putea, mai de perete, mai de vreun pat, unii căscând, alții stând buimaci de vorbă, iar alții dormind în picioare, toți dăbălați și galbeni la față. Fel de fel de oameni, între care și câțiva foști elevi ai mei, care-și făcură drum spre mine când mă zăriră.
Cuprinzându-le toate acestea într-o singură icoană vie, eu am început să râd cu hohote cum tu mă știi râzând când mi se pune câte ceva de-a curmeziș în cap.
«Domnule Profesor! – strigă cuprins de spaimă unul dintre băieți, un evreu deștept – stăpânește-te, că ai s-o pățești!»
«Dă-i dracului – îi răspunsei eu. Parcă mai e cineva care știe unde-i stă capul, ca să mă întrebe de ce râd!?»
Cei din jur se uitară cu uimire la mine, și unii dintre dânșii se depărtară pentru ca nu cumva să pățească și ei ce voi fi pățind eu.
Vei înțelege că iar n-am pățit nimic – afără de cele pățite pe urma altora din păcatele mele.
Pe la cinci am fost, în sfârșit, aruncați claie peste grămadă într-unui din automobilele ce făceau, cum se zice, «navetă» între Prefectură și gara Cotroceni, de unde pleca trenul la Domnești.
Pe drum am avut parte să văd cele dintâi semne de război: treceam pe ici, pe colo prin lumina reflectoarelor îndreptate spre cer, ca să-i caute pe afurisiții de nemți veniți să-și arunce bombele auspra cetățenilor pașnici.
Iar nu mi-am putut stăpâni râsul.
«Caraghioșii naibii! – am zis – dar tocmai cu reflectoarele lor îi călăuzesc pe aruncătorii de bombe.»
Și de data aceasta oamenii se mai depărtară de mine, ba primii și câteva ghionturi în coaste.
La Cotroceni am fost urcați în vagoane și prin crăpatul zorilor de zi ne-au descărcat și ne-au coborât în cazematele fortului, unde nu era nimic pregătit pentru adăpostirea noastră.
Intrați pe poarta cea mare a fortului, am dat într-o lărgime din care se deschideau două ganguri, unul la dreapta, altul la stânga, și lumea s-a revărsat pe îmbrâncite în ele. Eu am fost dus de puhoiul viu la stânga, unde peste puțin m-am pomenit față în față cu Sergies, patronul tipografiei în care se tipărise Ziua, un neamț cam cocoșat, dar om cu multă vlagă.
«Fă-mă, mamă, cu noroc și-aruncă-mă apoi în foc!» – zisei eu.
Îl știam adică pe Sergies încă din timpul colaborării mele la înființarea Minervei, în tipografia căreia conducea mașinile și-l știam om inimos, care credea că e ceva de capul meu și ținea la mine mai ales după ce fusesem și director al ziarului Ziua.
«A! – strigai eu. Iată și Sergies.»
El rămase într-un fel de aiurire.
«Cum!? – grăi. Și dumneata!? Până chiar și dumneata!? Se poate! Oamenii aceștia au înnebunit. Îmi pare bine! Foarte bine îmi pare că te întâlnesc! Să vii cu noi. Am sosit aici între cei dintâi, pe înserate, și-am putut să ne găsim cea mai bună dintre săli. Uite la mine: mi-am și făcut somnul.»
Mă bucuram și eu c-am dat de un om pe care mă pot rezema.
«Purici sunt?» – îl întrebai.
«Purici? Da! – răspunse el. Da’ în celelalte săli, unde – îți spun eu! – sunt chiar mai mulți.»
«Dar muscărie?»
«Multă ca pretutindeni, dar lampă n-avem, iar la întuneric muștele se adună pe tavan și nu sunt supărătoare.»
«Păduchi de lemn?»
«Pare-mi-se că tot puțini – mă încredință dânsul. Până ieri au stat însă arestați militari în sală și-au lăsat în urma lor fel de fel de alți păduchi. Grija mea însă! Eu sunt ciuma păduchilor și sfârșesc iute cu ei. Lucrul de căpetenie e că suntem noi între noi, numai oameni de înțelegere. S-au strecurat, ce-i-drept, printre noi și câte o lichea, câte un pungaș, câte un spion, dar o să le facem vânt.»
Am intrat cu gândul împăcat într-o sală lungă de vreo zece și lată de vreo șase metri: în fund, două ferestre cu zăbrele groase, iar la dreapta și la stânga câte un pat așa-zis comun, scânduri pe care dormeau câte 25-30 de oameni, unii horcăind, alții răsuflând pe șuierate.
«Asta-i sala dumitale?» îl întrebai eu zâmbind.
«O să le vezi pe celelalte – răspunse el. Nu te uita la porcii aceștia, care dorm ca bețivii. Au sosit după miezul nopții și sunt căzuți în primul somn. Haide! – urmă apoi ducându-se la unul dintre fericiții căzuți în somn. La o parte! Loc pentru domnul Slavici!»
Mi-a și făcut loc larg de puteam să mă răsfăț.
Răsuflai ușurat, mă descălțai ca să-mi pun ghetele căpătâi, îmi dezbrăcai haina, un sacou de postav groscior, ca să mă acopăr, și intrai în rândul fericiților.
«Îți mulțumesc ție, Doamne, c-am ajuns, în sfârșit, să-mi mai întind oasele», am zis pe suspinate și chiar mai curând decât de obicei am fost răpus de mult doritul somn.
Era atât de bine acolo pe acele scânduri de brad, căci bradul e lemn moale.
M-or fi durut, nu-i vorbă, pe ici, pe colo coastele, m-or fi pișcat muștele neastâmpărate, s-or fi hrănit sugându-mi sângele pureci și păduchi de tot felul, voi fi răsuflat greu de tot în aerul îmbâcsit, dar toate acestea nu mi-au stricat somnul, nici nu mi-au tulburat visurile.
Aș fi dus-o toată ziua așa, dar cam pe la opt a venit Sergies să mă scoale. Trebuia să ne punem pe două rânduri, ca să fim numărați și să ni se dea cuvenitul codru de pâine.
Deșteptat, am deschis ochii și m-am uitat voios împrejurul meu.
Mă simțeam bine, de tot bine, ca tot omul luat la goană după ce a ajuns, în sfârșit, să răsufle și să se mai întremeze.
După ce s-a citit apelul nominal, mi-am luat codrul de pâine și m-am dus la cișmea, ca să-mi astâmpăr foamea și setea. Niciodată n-aș fi crezut că e atât de dulce hrană pâinea uscată și muiată în apă proaspătă, și abia acum am fost cuprins de adâncă întristare.
«Ce-i!? – îmi zise Sergies. Dă-le dracului toate. Or să treacă și acestea. Inimă rea să nu-ți faci! Un om ca dumneata trece nepăsător prin toate.»
«Nu e vorba de mine! – îl încredințai. Mie într-adevăr puțin îmi pasă. Mă simt bine și aici. Mă gândesc însă la durerile copiilor mei și la îngrijirea soției mele, mucemța, care a suferit și are să mai sufere atât de multe de pe urma păcatelor mele. Nu știe, sărmana, ce m-am făcut, unde mă aflu și ce are să se aleagă de mine.»
«Să-i trimitem un bilețel» – stărui dânsul.
«De aici? Cum să-l trimitem? E peste putință.»
Sergies băgă mâna în buzunarul pantalonilor, scoase câteva «piese» și le zăngăni în palmă, apoi se apropie de mine.
«În România nu e nimic peste putință! – îmi șopti el la ureche. Scrie biletul și să nu-mi mai zici Sergies dacă nu-l primește doamna Slavici încă mai înainte de a se fi înserat.»
Mi-a dat apoi un creion, a rupt o foaie din carnetul său și m-am ascuns într-un colț al gangului, unde-am scris în pripă:
«Să nu fii, dragă, îngrijorată. Mă aflu la fortul Domnești, pe care-l știi din plimbările noastre. E bine aici, aer curat, lumină multă, verdeață de jur împrejur și mulți oameni cumsecade, între care și Sergies, care are grijă de mine. Voi ajutați-vă cum puteți și cu mine nu vă mai bateți capul.»
Cu toată dragostea