Iubite amice.
Pe la sfârșitul primei săptămâni după «internarea» mea la Domnești, un agent de poliție, dacă nu mă înșel Vrânceanu, mi-a adus de acasă primeneli, hârtie, cerneală și pene de gâscă pentru ca să-mi omor urâtul scriind, parcă între «Pe două rânduri» și iar «Pe două rânduri» ar mai fi putut omul să scrie.
Iar câteva zile în urmă a venit la Domnești unul dintre ginerii mei, ofițer de rezervă și nepot al unuia dintre puternicii zilei, care a stăruit să i se dea voie de a-mi aduce un pachet, iar primeneli, un rând de haine, un puișor, un pled, câteva ouă fierte, o bucată de brânză și câteva felii de șuncă. Nici lui nu i s-a dat însă voie să mă vadă, nici să-mi scrie.
Abia după săptămâna a treia a venit știutul plutonier să-mi spună că în urma dispoziției luate de inspectorul Romulus Voinescu am voie să vorbesc în cancelaria direcției cu două dintre fiicele mele, care veniseră să mă vadă.
A venit apoi un soldat cu baioneta la pușcă și m-a dus până sus.
Am găsit la bunul nostru comandant, acum în adevăr bun, pe Lavinia și pe Aneta, amândouă, dragele mele, vesele parcă ar fi venit la nuntă.
«Te rog – îmi șopti Aneta – nu cumva să spui cine sunt. Am venit aici în locul Fulviei. Dacă află că sunt soția lui, mă iau la goană.»
Îmi adusese o mulțime de bunătăți de la Riegler, între altele și-o sticlă de coniac, ba chiar și una de șampanie, căci sufeream de astmă și medicii erau de părere că e bine să beau din când în când câte un păhăruț.
Maiorul le-a examinat toate, apoi mi le-a predat. Cele două sticle le-a oprit însă, rămânând să vin din când în când la biroul lui și să beau păhărelul cuvenit, ceea ce n-am ajuns niciodată să fac.
Bun cum era, apoi comandantul a mers atât de departe cu cavalerismul, încât și-a nesocotit datoria de director al pușcăriei și ne-a poftit în iatacul de alături, unde ne aflam singuri și astfel puteam să vorbim nesupărați de nimeni.
Mi s-a spus, înainte de toate, că școala evanghelică a fost închisă, averea comunității e pusă sub sechestru, iar Ștefan Ioan, care era însărcinat cu chivernisirea averii, nu vrea să-mi achite leafa.
«Dar mă-ta ce face?» – am întrebat-o pe Lavinia.
«Ce face!? – mi-a răspuns ea. Parcă n-o știi!? Nu se plânge, ce-i drept, de greutățile căzute pe capul ei, dar e indignată că un om ca dumneata e pus în rândul făcătorilor de rele și dat pe gura lumii. Nu mai doarme, abia mai pișcă pe ici, pe colo câte ceva din mâncări: e supărată de cele mai neînsemnate nimicuri; nu mai știm ce să-i facem. Am rugat-o să vină ea cu mine ca să te vadă. N-a vrut cu nici un preț.»
«Nu vrea să se umilească vorbind în fața altora cu soțul ei.»
Eram dureros atins, dar am mai trecut eu și prin altele – și mai și.
«Aidadee! – i-am zis dar. Voi mă vedeți: nu cumva sunt prăpădit?» I-am trimis vorbă că-mi merge bine aici, fără doar și poate mai bine decât la mine acasă. «Spune-i să-și aducă aminte cum eram păzit de sergenți, cum luni de zile de-a rândul nu puteam să ies decât însoțit de turcul Murad; de câte ori a avut să înfrunte ea pe trecătorii care mă insultau chiar și scuipându-mi în față. Aici am scăpat de toate acestea, trăiesc între oameni care mă înțeleg și mă socotesc vrednic de toată cinstea. Pe mine nu din răutate m-au trimis aici, ci ca să fiu adăpostit.»
Aneta dădea mereu din cap.
«Visezi, Papa Slavici – grăi dânsa pierzându-și răbdarea – visezi ca totdeauna văzându-i pe oameni așa cum i-ai dori să fie. Eu nu mai pot s-o văd pe „Uitipiti” în starea la care a ajuns și nu mă mai astâmpăr până ce nu te văd acasă. Mă știi că avem Tanțilichi și eu legături. Am alergat pe la toți cu Lavinia. Mereu mi se zice însă: „Ce vrei!? Slavici l-a mâncat fript pe Tanțilichi al tău, l-a prostit, l-a făcut din om neom. Le-am spus că nu-i adevărat, că el a avut totdeauna convingerile pe care le are acum, că nu se pleacă decât în fața lui Dumnezeu. În zadar! M-am dus la Brătianu. Cumnatul meu, fratele mai mic al lui Tanțilichi, este aghiotantul lui. Chiar și acesta m-a brufituluit spunându-mi să plec, căci Brătianu e supărat și nu vrea să mă vadă. Ii știu însă prea bine pe oamenii aceștia și sunt încredințată că au să-și schimbe gândul.
N-avem decât să stăruim noi amândouă. Spune, Lavinio» – adăugă apoi.
«Da, tată – urmă aceasta. Am fost și la Morțun. Era foarte supărat fiindcă germanii aruncaseră puțin mai înainte o bombă asupra casei în care locuiește. M-a primit cu toate acestea după ce Dimitriu, care se afla și el acolo, i-a spus că sunt fiica ta. A fost surprins când a aflat c-ai fost dus la Domnești și l-a însărcinat pe Dimitriu să se intereseze. Dimitriu mi-a spus apoi să fim liniștite și mi-a dat o carte de vizită pentru Romulus Voinescu, care m-a primit foarte bine și mi-a dat voie să venim eu și Fulvia să te vedem. Am fost însă și pe la Th. Florescu și acesta mi-a spus că Morțun nu poate să facă nimic și mi-a dat o scrisoare pentru Vintilă Brătianu, de la care atârnă toate. Mama nu m-a lăsat însă să mă duc cu scrisoarea.»
Aneta sări în picioare. Inconsecventă ca totdeauna, ea era de părere că mai bine să mor în temnița cea mai întunecată, decât să mă căciulesc în fața lui Vintilă.
«Păstrează scrisoarea ca document – i-am zis Laviniei – și rămâi pe lângă Morțun.»
«Avem s-o facem și fără Vintilă cel pătimaș» – grăi dânsa.
Am și făcut-o.
O fi fost adevărat că Morțun nu poate, dar mai erau pe ici, pe colo și alții care puteau să-i dea ajutor și pe la începutul lunii Octombrie, când maiorul se întorcea în țară, un oarecare domn Popovici, avocatul, a venit să-mi aducă salutări de la domnul secretar general Dimitriu și să mă ia cu dânsul la București.
Am rămas deocamdată la Hotel Luvru. Vorba era de două-trei zile – până ce mi se vor fi făcut formele pentru punerea în libertate.
Se vede că formele acestea erau foarte întortocheate, căci am stat și aici tot cam cât am stat la Domnești – fără ca să am însă aerul, lumina, verdeața, lărgimea și bunătatea de care ne făcea parte comandantul de acolo.
Dar adeseori binecuvântatul meu noroc nu m-a părăsit nici aici.
În patru etaje ale hotelului erau înghesuiți o mulțime de oameni, împărțiți ca la Domnești, caprele și oile, numai că aici împărțirea era făcută pornind din principiul «Cu cât mai jos, cu atât mai sus.» Eu am fost trecut în primul etaj, în. care se aflau cei mai sus puși, un fost secretar al sultanului Abdul Hamid, fiul unui fost ministru de finanțe al Turciei, un beiu din Egipt, doi bogați oameni tineri de la Constantinopol, Franco și Ventura, bogătașul Abeles din Botoșani, un cerealist de la Galați și alți câțiva care-și aduceau masa de la Capșa și de la «Bulevard» și fumau cele mai parfumate țigări.
«Ce cauți tu, păcătosule, în mijlocul acestei societăți? – mi-am zis. Tu scriitor, tu dascăl, tu ziarist pârlit ai fost adus aici pentru ca oamenii aceștia să se uite de sus în jos la tine și să ia în bătaie de joc tagmele din care te socotesc făcând parte.» Știam că nu li se cuvine să facă așa ceva, căci eu nu făceam parte din nici o tagmă: societatea scriitorilor români mă exclusese din sânul ei ca nevrednic de a-i fi membru; sindicatul ziariștilor mă declarase și el nevrednic de a-i fi membru; iar corpul didactic nu m-a socotit niciodată dascăl. Noii mei tovarăși de suferință nu știau însă acestea și puteau în toată nevinovăția să zică: «Iată ziaristul, iată dascălul român, iată scriitorul care face, ca membru corespondent, parte chiar și din Academia Româină». Îmi făceam, fără vina mea, de rușine neamul.
Norocul meu a potrivit însă lucrurile așa ca să se strecoare și aici oameni ca Sergies și ca Iohan care să mă ia sub ocrotirea lor și să spună că eu sunt om de capul meu și n-am să fiu socotit deopotrivă cu alți scriitori, dascăli ori ziariști români, care s-au lepădat de mine ca botezatul de Satana.
Am fost rânduit să stau într-un frumos salon, în care se aflau două paturi de bronz, amândouă cu saltea de sârmă, cu altă saltea de păr de cal, cu cearșaf curat, cu perini de puf, cu plapumă, nu scânduri, dragă, nici perină umplută cu paie, nici pătură de lână aspră stogoșă.
La un perete mai era o lată canapea cu arcuri de sârmă, bine și gros căptușită. Am fost deci rânduit aici pentru că se aflau numai doi clienți în salon și mai era pe canapea loc și pentru al treilea, adică eu.
La ușă am fost primit de doi domni foarte politicoși, pe care îl cunoșteam: unul, Dr. Linde, care fusese adus și el de la Domnești, ca să i se facă formele, iar celălalt, cunoscutul antreprenor de zidiri
Harței, cu care mă împrietenisem la Bușteni, unde a zidit marele hotel pe terenul vândut de mine unei societăți al cărei acționar rămăsesem.
«Mă bucur, prea mult mă bucur, că avem să stăm câteva zile împreună», îmi zise el înveselit.
Dr. Linde se bucura și el.
Mai mult decât ei amândoi, mă bucuram însă eu.
«Aici e bine, de tot bine», zisei uitându-mă la frumoasele dulapuri de haine, la lavoarul cu marmură, cu oglindă mare și cu ligheane de porțelan, la covorul moale de sub picioarele mele.
Cu toate acestea, peste puțin am pornit-o pe ceartă.
«Poftim patul dumitale», grăi Harței arătând spre patul dinspre ușă, în care până acum dormise el.
«Nu se poate – întâmpină Dr. Linde arătând spre patul dinspre peretele din fund. Dumneata rămâi în patul dumitale.»
Mi-am dat silința să le arăt că eu, care vin de la Domnești, unde m-am deprins a dormi pe scânduri de brad, mă simt foarte fericit că pot să dorm de aici înainte pe o canapea lată și moale, pe care mi se întinde și așternut curat.
«La Domnești am fost și eu!» – întâmpină Dr. Linde cu mândrie.
După o lungă și animată discuție a rămas, în sfârșit, că pe canapea are să doarmă cel mai tânăr dintre noi, iar acesta era Harței.
Peste puțin, altă supărare și mai mare.
Dr. Linde, care făcuse, ca secretar la consulatul din Smirna, parte din corpul diplomatic, era de părere că e o mare lipsă de bunăcuviință ca oamenii care stau împreună să mănânce fiecare pentru sine – ce are, ce poate, ce-i place.
«Se înțelege – zise dar – masa o luăm totdeauna împreună.»
Eu nu sunt om care umblă cu minciuna.
«Să mă iertați – zisei – dar când e vorba de aceasta, nu pot să fac tovărășie cu D-voastre.»
Eu mă știam ce pot și ce nu pot.
«Facem noi tovărășie cu dumneata – grăi Dr. Linde cuprinzându-mă cu brațul. N-avem să ne uităm noi la dumneata când mănânci coada de purcel, nici dumneata la noi când mâncăm pulpa de vițel. Le împărțim toate frățește! Nu-i așa!? Fertig! Algemacht. Lucru hotărât.»
Ce puteam să fac!? Îmi dădeam și eu seama că el are dreptate. Nu e în adevăr barbarie mai mare decât să mănânci bucate alese în fața celor ce-și omoară foamea morfolind coji de pâine.
Dr. Linde m-a luat apoi ca maestru de ceremonie și m-a dus să mă prezinte celorlalți tovarăși.
Greu lucru! Eu, cum mă știi, iar ceilalți tot oameni îmbrăcați în pijamale cu găitane de mătase. Erau însă între dânșii și unii de care n-aveam să mă sfiesc.
Era acolo Dr. Ettinger, om de o rară distincție, care tratase pe una dintre fiicele mele în timpul unei boli grele și avea pe deasupra și giuvaer de fată, care-mi fusese elevă.
Era în același salon arhitectul Reșovschi, tovarășul inginerului Moțoiu, un cunoscut al meu.
Erau alți doi frați von Engelbrechten, ba era chiar și bătrânul lor tată, un moșneag trecut acum de 83 de ani, om de o rară frumusețe, înalt, chipeș, cu o lungă și bine îngrijită barbă, acum mai mult galbenă decât albă, cu ochii plini de lumina bătrânețelor și cu un zâmbet totdeauna senin pe buze, cam paralizat de un picior, dar cu un suflet de o rară bogăție și limpede la cap. Îi făcusem cunoștința în salonul răposatului Dimitrie Sturdza, cu care avea legături intime. Stând în urmă, la Sinaia, de vorbă cu Regele Carol I, care îi cerea sfatul în toate chestiunile economice de oarecare importanță, am spus că lucrez la o monografie asupra stării economice a României.
«Să vorbești neapărat cu Engelbrechten mai înainte de a fi publicat lucrarea – mi-a zis răposatul. Nimeni nu e asupra stărilor noastre economice atât de bine dumirit ca el.»
De atunci ne-am întâlnit des, din ce în ce mai des, și unele din cele mai plăcute ore ale vieții mele le-am petrecut stând de vorbă cu el.
Primul rezultat al acestor ore plăcute a fost că nu mi-am publicat monografia.
Engelbrechten, hanoveran dintr-o familie apropiată de curtea Regelui Gheorghe, mi se părea mai mult englez decât german. Cu o companie engleză a petrecut câțiva ani din tinerețile lui în Asia Mică. Tot cu englezii a venit în Dobrogea când cu construirea liniei Constanța-Cernavodă. Când cu construirea liniei București- Giurgiu a trecut apoi în țară, unde a și rămas. Astfel – cred eu – a ajuns să privească toate lucrurile din punctul de vedere al întregii omeniri, ceea ce pe mine mă încânta.
Încă în orele de visare, pe care Eminescu și eu le petreceam bând cafele și fumând țigări, ne pierdeam amândoi în gândul că poporul român are marea menire de a face legătura între Apus și Răsărit cum fenicienii o făceau odinioară între Egipt și Mesopotamia.
Când i-am spus aceasta bătrânului, el a zâmbit, s-a dus la un sertar din biblioteca lui și mi-a scos un mare teanc de tipărituri.
„Calea ferată Constanța-Cernavodă a fost construită anume în vederea acestui gând – mi-a zis el. Și iată datele statistice de care m-am folosit ca să înduplec guvernul din București și pe cel din Berlin a stabili, în luptă cu Austria, trenul Hamburg-Berlin-București-Constanța și a înființa un serviciu maritim român, care să ducă poștă și călători mai departe, până la Port Said și Alexandria. Am muncit din greu ani de zile de-a rândul ca să adun și să grupez datele acestea, din care se învederează cât se câștigă în timp și bani, dacă drumul nu se face pe la Brindisi, nici pe la Salonic, ci pe la Constanța. Plecând de la Liverpool, Anglia câștigă și ea, pierde însă mult în transporturile ei maritime și în comerțul cu Indiile. Pierde și Franța precum și Italia și de aceea se vor opune și ele. În zadar însă, căci mai puternice decât toate împărățiile sunt interesele comerțului universal și Anglia va păți și ea ce-au pățit fenicienii după ce s-a întemeiat Cartagina, ce-au pățit cartaginenii după ce Roma a început să-și întemeieze puterea, ce-a pățit Egiptul după ce Asia Mică a căzut sub stăpânirea romană, ce- au pățit arabii după ce venețienii și genovezii au umplut Mediterana cu corăbiile lor, ce-au pățit acestea după ce a fost descoperită America și ce-a pățit puternica Spanie după ce Anglia a început să întemeieze colonii mai apropiate de Europa în America. Comerțul universal are rosturile lui neatârnătoare de combinațiile omenești. Cel mai scurt drum între Anglia și India azi, când avem căi ferate, telegraf și telefon, trece prin Constanța, de acolo la Sinope, de la Sinope pe râul Kisilrmac la deal și înainte peste Bagdad. Are să fie! – urmă el – și dacă românii nu înțeleg aceasta, o vor înțelege alții, care-și vor aduce aici priceperea și capitalurile ca s-o facă, iar românii vor rămâne un fel de felahi: boieri înfometați, care trăiesc din mila celor vrednici, și țărani ce mor de foame, hrănind din sudoarea feței lor pe cei ce nu sunt în stare să muncească.”
Acesta era punctul de plecare al discuțiilor, în care am petrecut atâtea ore plăcute.
Zărindu-mă acum, bătrânul a venit cu ochii muiați în lacrimi spre mine și m-a îmbrățișat.
„Minunate sunt căile soartei! – a exclamat el. Mișeii credeau că mă pedepsesc și mi-au făcut parte de marea mulțumire de a sta de vorbă mai nesupărați și mai mult decât oricând.”
N-am avut timp să-l încredințez că același e și gândul meu, căci ușa de alături se deschise și alt om se repezi la mine să mă îmbrățișeze.
Era Gustav Rietz, băcanul de la Steagul Alb, președintele reuniunii de ajutorare a evanghelicilor din București, membru al Eforiei comunității, omul care intervenise să fiu numit profesor la școala evanghelică, pe lângă toate și adevărată grădină de frumusețe.
Fusesem prieten cu acum răposatul lui tată, bătrânul Papa Rietz, una din cele mai populare figuri, între altele întemeietorul Turnverein-ului și al societății Liedertafel, adevăratul organizator modern al comunității evanghelice. Sas din Ardeal, dar om mititel, vioi și sprinten până la adânci bătrânețe, îmi plăcea mie și-i plăcea și lui să stăm de vorbă și rar se întâmpla să intru în băcănie fără ca să mă poftească în iatacul din fund la un „păhărel de băutură și la mai multă voie burtă”, zicea el, ca românul la nuntă.
Vorbind o dată despre satirele lui Eminescu, al cărui admirator era, el mi-a zis:
«Păcatul e că-n țara aceasta atât de binecuvântată sunt două popoare: valachii (die Valachen), care sunt un popor minunat, oameni nu numai harnici, ci și cinstiți și foarte deștepți, și românii (die Romănen), un adevărat gunoi adunat de prin toate colțurile Orientului – Schund, lauter Schund.»
Cu Gustav, cel mai mare dintre fiii lui, m-am împrietenit mai târziu. Om umblat prin lume, cu o întinsă cultură generală, cunoscător din temei al literaturii germane și al celei române și chiar mai vioi decât tatăl său, el era un palavragiu care totdeauna avea ce să spună și pe care nu te săturai să-l asculți, un fel de Caragiale, care nu se îmbată niciodată el însuși pentru ca să poată lua în zeflemea pe cei îmbătați de dânsul.
Stăteam ceasuri întregi și-l ascultam dumirindu-mă cutare și cutare marfă unde și cum se produce, care îi sunt calitățile, ce fel de varietăți are, cum se împachetează și se transportă, de unde se poate procura în cele mai avantajoase condiții, cu care prețuri se vinde en gros și en detail, cum se avariază, care-i sunt efectele în stare bună și după ce s-a avariat. Nu mai sfârșea. Eu îl înțelegeam, că am și eu păcatul de a spune mereu ceea ce știu, și-mi sunt dragi afără din cale oamenii care au răbdarea de a mă asculta. El mai avea însă și altă slăbiciune. Când îți era lumea mai dragă, el curma șirul.
«Un intermezzo – zicea. Îmi vine în minte o anecdotă.»
Iar când era vorba de anecdote, sacul lui era fără fund.
Iar alt păcat, însă.
Când râdeai mai cu poftă, el lega brănele sacului și se întorcea la ale lui cu un «care va să zică» și urmă de unde o lăsase.
Nu mai e nevoie să-ți spun că mă bucuram și eu de a-l fi găsit aici.
Peste puțin însă, altă gâlceavă.
Rietz avea în magazia lui cele mai bine alese bucăți și unul dintre băieții din prăvălie venea în fiecare zi de două ori cu sufertașele pline de mâncăruri gătite la el acasă. Era lucru de la sine înțeles că cu dânsul și numai cu dânsul puteam să iau masa. Din nenorocire însă, mă dădusem și era chestiune de bună cuviință să refuz, ceea ce am și făcut în fața viilor proteste ale celor doi tovarăși de odaie.
«Parapa! – strigă Rietz. Nu vă dați seama despre ceea ce ziceți. Domnul Slavici nu e numai un vechi și bun prieten al meu, ci totodată și profesorul uneia dintre fiicele mele.»
A rămas deci că prânzul îl iau cu Rietz, cafeaua și cina cu tovarășii mei, iar odată pe săptămână stau la masă cu Dr. Ettinger, și el tot părinte al uneia dintre elevele mele.
Mai erau apoi și acolo câțiva profesori de la liceul catolic, oameni cu multe mijloace, între care mai ales Părintele Horvath cel vorbăreț, Popescu-Nasta, fost secretar de redacție la Ziua, ba chiar și vestitul Drumaru, omul mult umblat prin lume.
«Îmi pare foarte rău că n-am să stau în mijlocul dumneavoastră decât două-trei zile», – am zis dar, spunând ceea ce în adevăr gândeam.
Rietz a început să râdă.
«Voi che entrate, lasciate ogni speranza – zise ridicând mâna. Dacă altă durere n-ai, poți să dormi liniștit,»
Și-a cobit, nenorocitul, căci n-a mai avut parte să revadă pe ai săi. El a fost dus în Ialomița și, om trecut acum de șaizeci și cinci de ani, era prea șubred pentru ca să mai poată suporta oboselile lungului drum până la Huși și s-a stins pe drum, jertfa nevinovată a urilor dezlănțuite.