Iubite amice,
Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoțit de guvernanta mea, așa-i ziceam în glumă soției mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioții plini de însuflețire își ușura inima suduindu-mă ori vrând să-mi tragă câteva.
Când nu avea altă treabă și timpul era frumos, mă scotea pe uliți mai dosnice spre Tei ori spre Colentina, ca să fac mișcare și să iau aer, dar în oraș numai la mare nevoie mă însoțea. Nici că țineam, căci plăcute îmi erau afără din cale orele pe care le petreceam plimbându-ne așa numai noi amândoi pe la cărămidării și prin gropile de acolo.
Am însărcinat deci pe Lavinia să se ducă pe la binevoitorul Romulus Voinescu, ca să-mi ia teancul de manuscrise. I s-a spus că trebuie să vin eu însumi, ca să subscriu de primire. Nu mi-a rămas deci decât să mă duc, lucru cu atât mai greu, cu cât soția mea nu voia să mă însoțească.
Am plecat singur ca vai de mine.
Sosit în fața palatului, m-am pomenit față în față cu Ionaș Grădișteanu, cu care avusesem legături. El s-a încruntat la mine și m-a înjurat de mamă. Tu știi cum un adevărat boier de neam, fiu de ministru și fost ministru el însuși, știe să înjure când vorba e să-și arate superioritatea.
Trecătorii s-au oprit cuprinși de mirare, iar eu ce puteam să fac!? M-am crucit și am zis „Ești, omule, în toată firea!? Ai, Doamne, milă de el și dă-i ceea ce nu are!”
«Cine e domnul acela?» mă întrebă sergentul care stătea la poarta palatului.
«Unul dintre fruntașii țării, fost sfetnic al stăpânului dumitale» – i-am răspuns și mi-am căutat de drum.
Sosit la direcția siguranței statului fără alt accident, am rugat pe domnul inspector Romulus Voinescu să binevoiască a-mi acorda o scurtă audiență, ca să-mi iau în primire manuscrisele.
După o așteptare de vreo trei ceasuri a venit domnul ușier să-mi spună că formele nu sunt încă făcute; să vin iar zilele acestea.
Nu mai fac încercarea de a te dumiri asupra greutăților prin care am trecut după ce m-am întors acasă. Nu mi se putea ierta lipsa de energie față de domnul inspector, nici felul în care am răspuns la bădărănia lui Grădișteanu.
În adevăr, dacă oameni ai bunei rânduieli ar fi fost, cei de la siguranță ar fi trimis manuscrisele comisarului, ca să mi le restituie, căci nu mai aveau ce să facă cu ele după ce s-au încredințat că ele nu conțin nimic primejdios, mă vei ierta dar, dacă am scăpat vorbe mai grele.
«Dă-i încolo – am zis. Eu n-o să pot face din ei oameni ai bunei rânduieli!»
Iar cât pentru Ionaș Grădișteanu, cele petrecute mi se păreau lucru foarte firesc, care nu are să mă supere.
Omul acela și-a bătut joc și de bunele moravuri, și de familia sa, trăind în adulter public cu soția unui om care și-a curmat firul zilelor pe mormântul soacrei sale: de unde ar mai fi putut el să-și dea seama că nu pe mine m-a umilit, ci el însuși pe sine s-a înjosit prin fapta lui!?
Nu-mi era cu toate acestea iertat să las lucrurile baltă.
Știam, ce-i drept, că în societatea noastră oameni ca dânsul pot să-și permită orice. Astfel, trăgându-l în judecată, mă expuneam să fiu mai vârtos batjocorit. În cel mai bun caz reclamația îmi era pusă la dosar. Trebuia cu toate acestea să-mi fac datoria de cetățean și am scris pe hârtie ministerială, curat, frumos și citeț, o cerere adresată procurorului respectiv, căruia i-am expus cele petrecute în fața martorilor rugându-l cu tot respectul să ia măsurile prescrise de legile țării pentru siguranța oamenilor nevoiți să umble pe ulițele capitalei. Dată apoi această cerere la registratură, am luat numărul de înregistrare și-am așteptat în toată liniștea cele ce vor urma. N-a urmat nimic.
Rămânea să mă mai duc pe la direcția siguranței statului, ca să-mi fac și acolo datoria de cetățean ce stăruie cu toată hotărârea asupra drepturilor sale.
Ieșind pe portiță, m-am uitat cu toată băgarea de seamă la dreapta și la stânga, ca să văd dacă nu cumva stă cineva la pândă.
«Nemernicule – mi-am zis. Te expui să fii suduit dacă îndrăznești să treci pe Calea Victoriei, pe unde circulă elita capitalei, a țării, ba, ca Ionaș Grădișteanu, chiar a întregului neam românesc.»
Nu face pentru unul ca tine.
Trebuia să apuc prin uliți mai dosnice cum am fost dus în noaptea cea fatală la Prefectură.
Am luat-o deci pe Strada Verde și prin Sfinții Voievozi și am ajuns în Calea Griviței, ca de acolo să trec prin Strada Soarelui în strada Lueger, de unde să trec apoi iute Calea Victoriei la Biserica Albă.
N-am scăpat însă nici acum teafar.
Intrat adică în Calea Griviței, am dat peste un tânăr curățel și îmbrăcat în haine croite după cel mai nou fason. Zărindu-mă de la oarecare depărtare, el a pornit cu hotărâre bărbătească spre mine și a început să mi le tragă mai și mai decât bine știutul Ionaș.
Eu, trecut prin frecuș, nu mai eram însă tot omul din fața palatului.
«Bine, tinere, i-am zis cu un fel de asprime părintească, de unde și până unde te-ai pomenit să te legi în ziua mare de bătrâni? Cine ești? Ce rost ai? Cum te cheamă?»
«Nu te privește!» – a răspuns el uitându-se cu îndrăzneală în ochii mei.
«Cum, păcatele mele, să nu mă privească!? – îi zisei. Oricare om bătrân e dator să ia din scurt pe copiii cu purtări rele. Să vii cu mine la cea mai apropiată secție.»
«Ba bine că nu!» – întâmpină el țanțoș.
«Băiete! – grăii. Am să chem pe sergentul de colo și se face scandal public. Fii om cu minte și haide să mergem – parcă am fi doi prieteni buni.»
Tânărul s-a dat pe brazdă și am mers amândoi la secție.
Eram hotărât să cer încheierea unui proces verbal și să stărui cu toată hotărârea pentru urmărirea lui.
În fața comisarului el a mărturisit apoi că e fiul bine reputatului Dr. Urechia, pamfletistul.
M-am uitat lung la el.
«Așa tată, așa fiu! – am zis apoi. Dă-i încolo!»
Ieșit de la secție, mi-am schimbat marș-ruta: am ieșit la capul Podului, iar de acolo am luat-o spre Strada Polonă și de-a lungul ei la statuia lui C. A. Rosetti.
Când am sosit la siguranță, era prea târziu: domnul inspector Romulus Voinescu plecase la masă.
Ziua următoare am plecat cu noaptea în cap, când elita și codițele ei de tot felul dorm.
După vreo patru ceasuri de așteptare, mi s-a spus că domnul inspector, ocupat aiurea cu afaceri urgente, nu are să mai vină ziua aceea la birou.
Două zile în urmă ducându-mă iar, am găsit birourile direcției generale ale siguranței statului deșerte – mai și mai decât etajul de la Luvru când veneam să-mi iau bagajul.
Erau duse și manuscrisele mele muncite cu multă bataie de cap.
Nu mă mai întreba ce-am zis.
Ai văzut cum chiar și oamenii ca mine trec pe nesimțite de la «Să le fie de binel» la mai puțin blajinul «Să fie ai naibii!».
Nu care cumva să fii ispitit, iubite amice, de gândul că vorbesc din răutate omenească și exagerez unele ori altele, ba spun pe ici, pe colo și câte un neadevăr. N-am vrut și nu vreau decât să te ajut a te dumiri asupra celor petrecute în timpul acestei părți din viața mea, și am spus și spun numai ceea ce este adevărat, pe ici, pe colo câte un amănunt, de care din întâmplare îmi mai aduc aminte. Zugrăvită cu tot dinadinsul icoana vremii e cu mult mai întunecată. Nici vorba pe care am scăpat-o atunci n-ai s-o iei drept semn al supărării mele. Supărat nu eram, deși aș fi avut destule cuvinte să fiu. Eu am proptea mai puternică decât toți puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simți bine în toate împrejurările. Eram adânc îndurerat când vedeam că românii și-au pierdut mințile, și firea mă împingea să-mi dau silința de a-i dezmetici.
Ar trebui să-mi petrec puțina viață ce mi-a mai rămas scriind și zi și noapte pentru ca să-ți spun toate cele pățite pe urma silințelor mele. Mă simțeam oarecum umilit, dacă mi se întâmpla câteodată să ies din casă fără ca s-o pățesc ca și cu lonaș ori cu tânărul Urechia. În cel mai bun caz mă întâlneam cu câte un vechi prieten, ba chiar și cu câte o rudă, care se facea că nu mă vede. Îmi era milă, și oameni mai vrednici îi credeam pe cei ce mă înfruntau cu vorbele: «Știm că nu-ți pasă de cele ce pățești, dar ai copii și să știi că nu are niciodată să fie pentru dânșii loc în țara aceasta».
Am zis deci «Dă-i naibii!» – nu pentru că eram supărat, ci pentru că ajunsesem să mă simt un fel de caraghios care-și sleiește puterile muncind să facă ceea ce nu e cu putință.
De simțământul acesta am fost cuprins din ce în ce mai deplin după ce germanii și aliații lor au ocupat țara până în Șiret. Eram adică insultat și acum pe stradă. Îmi aduc aminte că unul, cine o fi fost? – m-a scuipat în fața librăriei Socec, unde stăteam cu soția mea și cu una din fiicele mele. N-aș fi avut decât să chem patrula, ca să-l ia pe sus și s-ajungă mâine ori poimâine în Bulgaria ori în Asia Mică.
«Lasă-l, săracul de el, că acum nu mai sunt ai noștri stăpâni» – mi-a zis însă soția mea.
Altă dată aflându-mă cu doi prieteni în fața palatului, tot în fața palatului, o trecătoare, cocoană elegantă, a strigat în gura mare: «Iată trădătorul!».
Aducându-mi aminte de vorbele soției mele, am dat-o și pe ea ca pe ceilalți.
Același lucru l-am pățit și cu Maior, bătrânul profesor al școlii de la Herăstrău, care, trecând în Calea Victoriei pe lângă mine, mi-a zis: «Trădător infam!».
E învederat că oamenii care în împrejurări ca cele de atunci nu sunt în stare să-și pună frâu, și-au pierdut mințile.
În curând m-am încredințat însă că nu numai frații și surorile mele în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă își pierduse, așa se vede, bunul simț, căci nici germanii, austriecii, maghiarii și bulgarii nu erau mai cuminți decât românii. Lasă că unelteau ca niște smintiți unii contra altora, dar după câteva săptămâni petrecute la București s-au schimbat și au luat toate apucăturile românilor deprinși cu «obiceiul pământului».
N-am să intru în amănunte, ci ți-am spus aceasta numai ca să înțelegi cum am ajuns eu între două pietre de moară.
Stând de vorbă cu unul dintre ofițerii cu mare înrâurire, mi-am dat pe față fără de înconjur părerea.
«D-voastre, mai ales prusienii – am zis – aveți un particular talent de a vă face nesuferiți.»
«Cum așa!?» – a întrebat el neplăcut atins.
I-am spus un șir de cazuri în care oamenii cumsecade au fost jigniți ori oamenii rău văzuți și de rea credință au fost preferați.
«La urma urmelor – mi-a zis el în cele din urmă – noi nu avem nevoie de simpatiile românilor și ne facem treburile cu cei ce intră în voile noastre.»
Era o nemaipomenită lipsă de cruțare.
«Iată și acum – i-am zis – dumneata jignești fără de nici un folos, repet – fără de nici un folos – pe un om care ostenește și se expune pentru ca să propage în poporul român simpatiile și încrederea către poporul german.»
E învederat că bun prieten nu mi l-am făcut.
Altă dată am vorbit cu alt ofițer despre afacerile necinstite în care sunt încurcați unii dintre ofițeri, despre viața scandaloasă a altora și despre legăturile multora cu oameni compromiși.
«Dacă merge înainte tot așa – am urmat – mai curând ori mai târziu se vor pune la barierele Berlinului tăblițe cu inscripția „Cei ce au stat trei luni la București timp de trei ani nu au voie sâ intre în Berlin”.»
A râs neamțul, dar nici pe el nu mi l-am făcut prieten.
În curând am ajuns, deci, ca germanii cunoscuți de mine să-mi zică «prietenul supărător».
Le și eram supărător mai ales când cu încheierea păcii, care după părerea mea era o uimitoare dovadă despre lipsa de pricepere a diplomației germane. Urmarea firească a fost că nici germanii nu mi-au achitat leafa de profesor la școala evanghelică, iar la redeschiderea școlii n-am fost invitat să ocup catedra de limbă și literatură română pe care o ocupasem timp de zece ani aproape.
Ce puteam să fac!?
I-am dat și pe ei – n-am nevoie să-ți mai spun și cui.
Dam eu însă azi pe unii, mâine pe alții, dar pe când oamenii cu bun simț practic învârteau treburi mănoase ori ocupau funcții bine plătite, eu mă plimbam pe la marginile orașului, pe la Plumbuita ori pe la Dudești. Minune nu era deci dacă din când în când stăteam pe gânduri și mă întrebam dacă nu cumva toată lumea e cu minte și smintit sunt eu, care nu știu și nu vreau să mă potrivesc cu oamenii în mijlocul cărora mi-a fost dat să-mi petrec viața.
Am început deci să umblu după potcoave de cai morți.
Gramatica mea nu era în adevăr numai a mea.
Încă în ajunul războiului de independență stăruise acum de mult răposatul Barbu Constantinescu să dau la școala societății pentru învățătura poporului român lecții de limba română. Președintele societății, pe care-l cunoșteam bine ca membru în comitetul ziarului Timpul, îmi dădea și el zor. Le spuneam că eu n-am învățat niciodată și astfel nu știu gramatică românească. «Dar știi românește și o să-ți faci gramatica», îmi ziceau ei. Am primit deci și-am început să adun gramaticile: T. Cipariu, Munteanu, Câmpeanu, Neagoe, Circa și ce mai era. Studiindu-le, eram plin de gramatică și în redacția ziarului Timpul Eminescu, Caragiale și eu ne pierdeam timpul în discuții aprinse asupra gramaticii. Ne-am împărțit în cele din urmă munca: Eminescu etimologie, Caragiale sintaxă, iar eu așezarea vorbelor în românește. Pune-te să citești scrieri vechi și mai noi, să scoți exemple, să faci notițe. În urmă am discutat mult cu Coșbuc atât la Sibiu, cât și la București, și cu Manliu, precum și cu Odobescu, cu care am publicat în colaborare «Istoria românilor în timpul lui Mihai-Vodă» și o carte de citire.
Când m-am dus la Panciu, ca să lucrez în toată tihna, am luat cu mine un mare vraf de notițe și un încă mai mare vraf de cărți și n-am scris apoi, ci am copiat gramatica, ca s-o dau gata de tipar. Era o datorie de pietate către cei trecuți acum în altă lume ca să fac aceasta.
Rodul îndelungatei mele munci era acum pierdut și pierdute erau și cărțile și notițele mele, pe care le lăsasem la Panciu. Praf s-a ales și cenușă de avutul ginerelui meu, și împreună cu celelalte s-au mistuit și cele lăsate de mine la crama unde unul după altul au intrat românii, rușii și germanii.
Nu era destul nici atât.
Scrisesem o dramă în cinci acte „Bogdan-Vodă”, lucrare versificată. Unul dintre ginerii mei, locotenent de rezervă, tunar la unul dintre forturile Bucureștilor, a luat manuscrisul, ca să-l citească. Peste puțin a fost apoi trimis în toată graba la Turtucaia, de unde a scăpat aruncându-se în Dunăre, ca să treacă râul înotând.
Pierdut era și «Bogdan-Vodă».
Mare pierdere n-o fi nici aceasta pentru literatura română, dar pentru mine era o pagubă.
Aflând deci că bunul Romulus Voinescu a fost numit director al siguranței statului, m-am îmbărbătat și-am adresat primului ministru Al. Marghiloman ca ministru de interne, o cerere în care mă rog cu respectul cuvenit să mi se restituie manuscrisele, pe care ultima dată le-am văzut pe una dintre mesele din biroul domnului Romulus Voinescu.
Mi s-a dat prin mijlocirea Prefecturii răspunsul că manuscrisele mele se află la Moscova și-mi vor fi restituite după ce vor fi aduse de acolo.
Foarte bine! Cum rămâne însă cu paguba ce am suferit și sufăr neputând să-mi public scrierile?
În loc de răspuns, mi se croia drumul spre Văcărești.