Iubite amice,
Afără de cei vreo șapte sute de făcători de rele așa-ziși comuni, au mai fost și sunt la Văcărești și făcători de rele mai de soi, pe care Curțile Marțiale i-au trimis aici fie ca trădători, fie ca oameni vinovați de a fi avut legături cu dușmanul.
Unul dintre aceștia au stat puțin, ca Dimitrie Nenițescu și Virgil Arior, care, îmbolnăvindu-se, au fost mutați într-un sanatoriu, ori ca tânărul Lupu Costache, Chercea, Pătrășcanu, Stere, Nae Coandă, Petre Ciorăneanu și Simionescu-Râmniceanu, care au fost puși în libertate. Toți aceștia au stat în curtea personalului, unde eu numai rar de tot mă duceam, iar ei numai cu permisiune specială puteau să treacă în curtea noastră. Excepție făcea singur Metaxa- Doro, care avea trecere și încoace și încolo.
Eu mi-am petrecut deci viața mai ales cu cei adăpostiți în celule și cu câțiva care au fost instalați spre poartă, în două încăperi învecinate cu aceea, la intrarea căreia și-a ținut Cârnat colocviul.
Eram cu totul vreo 24 de oameni, între care câteva figuri cu deosebire interesante.
Era Tenhof, un neamț de la Colonia, tip de german totdeauna în voie bună, care-mi reamintea pe cei de la Domnești. El nu prea știe de ce e ținut la Văcărești. Fusese atașat comercial. După câteva luni a-și fost pus în libertate.
Alt neamț, Martin Badt, comisionar, din Saxonia, era mai melancolic. Și el a fost pus în libertate, precum se zice, după ce a cheltuit vreo 30.000 de lei, cu avocații.
Sasul Weisrortel, director la fabrica Luther, om mai posomorât, a cheltuit și el, dar tot a fost osândit – nu știu de ce – la cinci ani de muncă silnică.
Trei frați Gross, care au făcut treburi în timpul ocupației, au cheltuit, așa mi se spune, tot cu avocații, peste 300.000 de lei. Au și fost puși în libertate. Unul dintre dânșii a plecat în străinătate, dar altul a fost arestat a doua, apoi a treia oară și acum iar e la Văcărești.
Alt om de afaceri, Rosental de la Târgoviște, vecinul meu, a cheltuit și el, se vede însă că nu destul, căci a luat cinci ani.
Încă mai mult a cheltuit Avram Lobel de la Pitești dar tot în zadar, căci a luat cinci ani de muncă silnică.
Tot cinci ani, dar nu de muncă silnică, ci de recluziune, a luat și Hefter, ziaristul.
Toți aceștia au scăpat ușor, căci avem și trei cu câte 20 de ani de muncă silnică, avocatul Caramfil de la Galați, ofițer de rezervă, căpitanul St. Nicolau și soldatul M. Stern, aduși toți trei aici de la ocne.
Avem chiar unul osândit pe viață, bine știutul Mărăcineanu, pe care mareșalul Mackensen l-a grațiat, iar „ai noștri” l-au adus iar aici. Am de gând să-ți descriu în puține trăsături soarta acestui om într-adevăr extraordinar. Deocamdată îți spun numai că el e în gândul meu cel mai însemnat dintre artiștii români pe care i-am cunoscut până acum.
Mai interesant decât toți e însă Moni Alcalai, cerealist și negustor de ouă de la Turnu-Măgurele, evreu spaniol din Serbia, un închinător mozaic pe cât de fanatic, pe atât de sincer. Pățaniile lui sunt o adevărată halima, din care se revarsă o vie lumină asupra timpului de astăzi.
Mă urc la cei de sus, care mi-au opărit cele mai frumoase exemplare de ricin.
Aici sunt cinci socialiști, patru dintre colegii mei și colonelul Victor Verzea, pe care abia am ajuns să-l cunosc mai de aproape.
După ce Curtea militară a confirmat sentința prin care fusese osândit la moarte, colonelul a făcut recurs în casație. Chiar mai înainte de a se fi pronunțat însă Curtea, Regele a comutat pedeapsa la 20 ani muncă silnică. Colonelul a fost apoi degradat, dar a rămas ca deocamdată să-și facă pedeapsa aici.
Colonelul e oștean în puterea cuvântului, tânăr ieșit din școala militară de la București, cu deosebire priceput în ale tunăriei, călăreț vestit și fost – ca maior – director al arsenalului. Neputându-se potrivi cu apucăturile camarazilor săi, a trecut în rezervă și atât ca inginer hotarnic, cât și ca gospodar harnic, priceput și chivernisitor și-a agonisit o avere frumoasă. Îndeosebi vinurile pe care le desface la București sunt din cele mai bine îngrijite.
Om de o energie neînfrântă, neobosit, cap clar și caracter vrednic , de încredere, el s-a distins în timpul guvernului conservator ca director al poștelor și al telegrafelor, încât Ionel Brătianu după încercări făcute cu alții, în ajunul războiului, iar l-a numit director al poștelor și al telegrafelor.
Ca fost director al poștelor și telegrafelor până la intrarea în București a germanilor a fost dat în judecată și osândit la moarte.
Nu sunt, iubite amice, destul de dumirit pentru ca să fac încercarea de a-ți spune care anume e vina ce i-au găsit. Sunt însă pe deplin încredințat că vina nu e cea mărturisită.
Victor Verzea e fecior de popă de la Săcele, deci om care a avut totdeauna inimă pentru cele ce se petrec în Ardeal și cunoaște bine atât oamenii, cât și stările din regatul ungar. Săcelenii chiar mai mult decât alți români ortodocși din Ardeal au fost totdeauna închinători ai lui Șaguna, căci moștenitorul politic al lui Șaguna, Nicolae Popea, era săcelean. Chiar tatăl lui Victor, părintele Verzea, era unul din cei mai devotați și mai zeloși «tribuniști», totdeauna gata de a alerga și de a aduce jertfa când vicarul Popea îi trimitea trei vorbe. După toate acestea Victor Verzea îi mai fusese mult regretatului Aurel Popovici coleg de bancă și i-a rămas viața toată cel mai bun prieten. Din toate acestea se învederează felul de a vedea al lui în chestiunea națională și în virtutea acestui fel de a vedea a fost ani de-a rândul om de încredere al Regelui Carol I și mijlocitor de bună credință al guvernului din București față cu fruntașii românilor din regatul ungar, deci indirect și față cu guvernul din Budapesta. Știa deci o mulțime de lucruri, care fruntașii ce avuseseră legături cu el erau interesați să rămână neștiute.
Aceasta e, așa cred eu, adevărata vină pentru care trebuie să i se astupe gura, ca mie cu pământ, prin o condamnare la moarte.
Urma a dovedit că atât Regele Carol I, cât și sfetnicii săi conservatori Carp, Maiorescu, Marghiloman și alții erau de bună credință și stăruiau cu inima curată în politica națională tradițională; tot de bună credință îi socotea, așa se vede, colonelul și pe fruntașii partidului liberal național, căci altfel nu le-ar fi fost și lor mijlocitor față cu fruntașii românilor din regatul ungar.
Păcatul pe care-l spășește e, așa mi se pare, că s-a rezemat pe oameni care nu erau vrednici de încredere. El se socotea năpăstuit, iar eu îl socoteam om nevinovat, pe care firea nu-l iartă ca în împrejurările date să spună ceea ce-i învedera nevinovăția.
Eram el și eu doi oameni care sufereau pentru că făcuseră ceea ce în împrejurările date nu le era iertat să nu facă. Umblaserăm în aceleași drumuri fără ca să ținem seamă unul de altul. Nu prea știa dânsul ce fac eu, și nu știam eu ce face el, și la Văcărești ne-am găsit unul pe altul cum se pomenesc față în față doi ingineri care sapă un tunel unul dinspre răsărit, altul dinspre apus, și-și dau mâna după ce a fost spart zidul despărțitor.
Așa trebuiau să vină lucrurile pentru ca să ne cunoaștem mai de aproape unul pe altul. Le sunt celor ce m-au trimis aici recunoscător, pentru că m-au ajutat să-i cunosc pe socialiștii care au multe vederi, cu care nu mă pot împăca. Încă mai vârtos le sunt recunoscător pentru că m-au pus sub același acoperiș cu colonelul Victor Verzea, cu care mă potrivesc și în ceea ce privește cele mai intime părți ale vieții omenești.
Chiar și dacă n-am fi fost de același gând, aici, în această lume strâmtă, trebuia neapărat să ne apropiem sufletește unul de altul.
Nu era între cei de aici nici unul care i se putea sămui.
Închipuiește-ți un om de statură ceva mai mult decât mijlocie, cu umerii lați, cu pieptul ieșit, foarte voinic și chipeș, un oștean care calcă țeapăn, se ține drept și are căutătură îndrăzneață parcă s-a pornit să pună mâna pe cineva care vrea să scape de el. Poticnindu-se odată calul de sub el a căzut cu dânsul și l-a lovit cu copita în frunte, încât i-a spart capul deasupra ochiului stâng. A scăpat, dar ochiul i-a rămas mutat din loc, încât le vedea toate îndoit. I s-a făcut la Viena o operație grea spre a-i pune ochiul orizontal cu celălalt, dar tot mai e nevoit să-și plece puțin capul spre umăr pentru ca să vadă bine.
Mai ales această ținută a capului îi dă înfățișarea de om pornit spre fapte hotărâte.
Tot ca oștean e om cu inima deschisă și bărbat care-și dă fără de înconjur pe față gândul și nu e în stare să jignească fără destul cuvânt pe altul.
Dacă omul acesta ar fi unul dintre cei ce.au stăruit să fiu trimis aici, eu m-aș fi făcut că nu știu aceasta, și tot aș fi râvnit la mulțumirea de a sta în fiecare zi câte un ceas de vorbă cu el.
Mai erau însă și altele.
Serile, după cină, vecinii colonelului, Carnabat și Grossmann, precum și eu, eram invitați la o cafeluță. Venea și Bogdan-Pitești, care stătea într-o odaie de lângă spital, deci la capătul coridorului. Dintre socialiști veneau tipograful Konitz, o inteligență cumpănită, și decoratorul Bogdan, un tânăr vioi și scriitor bine înzestrat. Din când în când luau parte și cei doi Teodorești. Vorbeam aproape numai despre literatură, artă și istorie, iar conducerea discuțiilor o avea Bogdan-Pitești, un fel de Caragiale corectat și adăugat.
De câte ori mă gândesc la omul acesta, văd parcă în fața mea minunatul palat al zânei zorilor căzut în ruine.
Cu adevărat ruina unui om făcut să devină mare e acest tânăr trecut abia de patruzeci de ani, frumos, deși cam gras, de o rară distincție în ținută și în gesturi, mult umblat prin lume; cu multă știință de carte, cunoscător al artelor și de o inteligență superioară, dar cu desăvârșire ruinat trupește și după felul meu stricat sufletește.
Eminescu îi zicea lui Caragiale «cinicul» pentru că el le lua toate în zeflemea și nu puteai niciodată să știi care e adevărata lui părere. Susținea totdeauna ceea ce-l zgândărea pe Eminescu să-și dea pe față gândurile și știința. Bogdan-Pitești, în toate privințele mai presus, le ia toate în bătaie de joc, îți ghicește gândurile dintr-o singură vorbă pe care ai scăpat-o și nu-ți dă răgaz până ce nu ajunge să te vadă înfierbântat în discuție. Iar când e vorba de cinism, Caragiale era un om blajin, copil nevinovat.
Bogdan-Pitești să-ți vorbească despre putreziciunea din societatea noastră; el să-ți înșire dovezi, că tot așa era și mai înainte; el să-ți spună cum era la Bizanț și în Franța; el să-ți dezvăluie părțile ascunse din istoria romanilor și din a elinilor; el să-ți spună cum se dedau la desfrâu fenicienii, babilonenii și egiptenii. Trebuie să fii de tot tare în vederile tradiționale pentru ca să nu te pătrunzi de convingerea că omul se înjosește trăind – ca celelalte animale – potrivit cu rânduiala firească. Omul nobilizat prin cultură se ridică mai presus de fire și râvnește la mulțumiri mai rafinate decât cele firești.
Eu cred că toate acestea ni le desfășura pentru ca, răzvrâtindu-ne, să ne încordăm toate puterile și să dăm fiecare ceea ce e mai bun în sufletul lui.
Dacă acesta i-a.fost gândul, silințele i-au rămas în mare parte zadarnice, căci mai ales doi – ba câteodată singur – se răzvrăteau: colonelul și eu, mocanii, de care nu s-a prins încă poleiala culturii apusene altoind suportul bizantin.
Erau cu deosebire sugestive serile acelea în care am învățat multe până atunci mie necunoscute, și adeseori nu discutam, ci ne încăieram în luptă crâncenă pentru cinstea casei, pentru curățenia mesei și pentru patul nepătat.
Tovarăși în această luptă pentru bunele obiceiuri moștenite de la părinții și bunii noștri, noi, colonelul și eu, ne prețuiam unul pe altul și prețui-ne-vom câtă vreme vom mai fi în viață.
Lăudați să fie cei ce, prigonindu-ne, au ajuns fără voia lor sâ ne facă binele acesta.