Iubite amice,
Am fost, precum știi, duși la hotelul Modern pentru ca să ne pregătim pentru proces, deci să studiem dosarul și să luăm înțelegere cu apărătorii noștri.
Dacă de aceasta e vorba, eu puteam să rămân la Văcărești.
Dosarul ne-a fost pus la dispoziție trei zile mai înainte de pertractarea cauzei în fața curții marțiale. Puteam să-l studiem de la 9 până la 12 și de la 3 până la șase. Era un mare teanc de hârtii împreunate sub titlul «Carnabat și ceilalți» la care mai adăugase comisarul regal un car de ziare, în care erau însemnate cu creion sute de articole incriminate. Toate acestea aveau să le studieze în timp de 18 ceasuri douăzeci și cinci de acuzați și apărătorii lor. Îndeosebi eu, care nu știu să dau năvală și să răzbesc pe îmbrâncite, abia peste umerii altora am ajuns să văd dosarul, iar dintre articolele mele incriminate n-am reușit să citesc nici unul.
Mă vedeam băgat într-o căldare cu alți 24 de oameni, cu care nu aveam nimic, nici în clin, nici în mânecă și care nu mi-au fost și nici n-au să-mi fie vreodată tovarăși de luptă. Pe cei mai mulți dintre dânșii acum îi vedeam întâia oară, iar cu alții abia pe ici, pe colo vorbisem în treacăt.
Așa-zișii judecători erau apoi tot oameni care nu mă cunosc, nu sunt dumiriți asupra trecutului meu, nu știu care e rostul meu în viața poporului și astfel nu sunt în stare să mă judece.
Când comisarul regal m-a întrebat care-mi este apărătorul, am răspuns că nici unul.
«Voi da curții lămuririle ce voi crede de cuviință – am zis – dar de apărat n-am să mă apăr.»
Mi-a fost deci numit apărător din oficiu.
Bolentinul nostru, însă, în rechizitoriul său n-a mai vorbit de «Carnabat și ceilalți», ci de «Slavici și ceilalți», m-a pus adică pe mine în frunte și ceilalți s-au adăpostit în dosul meu. Apărătorii acestora au ținut deci să mă apere și pe mine, ceea ce era în interesul clienților lor. E de sine înțeles că nu-mi rămânea decât să le mulțumesc. Le și sunt recunoscător.
Deși nepregătiți pentru apărarea mea îndeosebi, mai ales Socor, Periețeanu, frații Mora amândoi, Radu Rosetti, Micescu și Negreanu au scos cu căldură și cu multă pricepere la iveală nedreptatea ce mi s-ar face dacă aș fi osândit. Încă mai vârtos le eram și le sunt recunoscător adversarilor mei politici Cocea și Costaforu, precum și apărătorului din oficiu, maiorul Steriadi, care m-au apărat cu toată râvna.
Pus însă în strânsă legătură cu ceilalți acuzați, eu eram oarecum ferecat, încât nu mai puteam să fac decât ceea ce se părea potrivit cu interesele de apărare ale coacuzaților mei.
Cunoști întrucâtva spiritul de solidaritate al ziariștilor. În timpul procesului el s-a dat încă mai învederat pe față.
Au fost, ce-i drept, doi inși, Carnabat și Grossmann, care nu s-au sfiit a pune în primejdie soarta celorlalți făcând mărturisirea că ei au lucrat din convingere și pe deplin încredințați că servesc țara susținând politica tradițională alături cu oameni de frunte cum sunt P. P. Carp, Teodor Rosetti, A. Marghiloman și mulți alții.
Arghezi și Dem. Teodorescu, oameni mai subțiri, au prezentat curții dovezi neîndoioase că dânșii au primit de la generalul lliescu, deci de la guvernul liberal, bănet, ca să înființeze un ziar și o revistă, în care susțineau după inspirații primite tot ceea ce au susținut și în coloanele Gazetei Bucureștilor.
Antim a produs chiar dovadă că a colaborat la Gazeta Bucureștilor numai ca agent al poliției secrete române.
Ceilalți, oameni mai mărunți, erau și ei tot francofili, pe care nevoile vremii i-au silit să scrie la Gazeta Bucureștilor, ca să nu moară de foame. Aceștia au adus martori care vorbeau cu oroare despre criminala infamie a celor intrați în slujba dușmanului și jurau că cutare ori cutare în adevăr n-ar mai fi avut ce să mănânce dacă nu s-ar fi căpătuit la Gazeta Bucureștilor.
Au urmat apărătorii care, datori a dispune curtea în favorul clienților lor, recunoșteau că noi cei câțiva încăpățânați suntem greu vinovați, dar clienții lor n-au să fie socotiți deopotrivă cu noi.
Eu, săracul de mine, mi-am început mărturisirea dându-mi pe față mirarea că stau pe banca acuzaților alături cu niște oameni nevinovați. Poate că erau vinovați de fapta pe care au săvârșit-o fie siliți de împrejurări, fie ademeniți de alții. Eu sunt însă un făcător de rele care de cincizeci de ani acum stărui cu îndărătnicie și am îmbătrânit în rele. Țin să spun aceasta pentru ca să nu fiu judecat cu toptanul și ca ceilalți să nu fie socotiți părtași la vina mea.
Așa a înțeles, se vede, și comisarul regal, totdeauna leventul Bolentin, lucrurile, căci a fost de o rușinoasă violență, pot să zic chiar bădărănie, față cu mine.
Nu mă mai slăbea Bolentinul din «bătrânule Slavici», îmi spunea că are să-mi fie rușine de faptele mele, mi-a zis «tâmpit», mă amenința că-mi va fi astupată gura cu pământ, că am să mă sting la Văcărești, știind că de față mi-e soția împreună cu fiul și cu două fiice ale noastre, striga, răcnea și gesticula și în cele din urmă a «proferat» vorbele: «când marile interese ale neamului cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul».
Am voit să cer cuvântul, ca să-i spun curții ce-am pățit în fața curții cu jurați din Cluj.
Apărătorii au sărit cu toții să mă oprească rugându-mă să nu indispun curtea.
Nu-și dădeau, așa se vede, seamă, că vorba nu era de mine, ci de demnitatea statului român, pe care președintele curții nu știa s-o apere. Pe mine putea Bolentinul acela să mă înjure și de mamă, cum l-a înjurat pe Carnabat, aceasta fie la Obor în grădina lui Eliad, fie în Dealul Spirii la Niță Stere, fie la Femina ori la Marița Blonda unde nu putea să mă găsească, nu însă în fața unei curți alcătuite de ofițeri români, unde nu mă dusesem, ci eram dus. Obraz trebuie să ai ca să legi pe un om cot la cot, să-i pui la spate santinelă cu baioneta în pușcă și apoi să-l înjuri după plac.
Asta mi-a fost soarta timp de cincisprezece zile cât s-a tărăgănat procesul: mereu mi se cerea să tac ca să nu indispun curtea.
Mi-am luat notiță și despre izbucnirile pătimașe ale comisarului regal, și despre multele prăpăstii pe care le-a spus și mi-am închipuit un fel de contra-rechizitoriu pe care eram hotărât să-l desfășor la sfârșit, după ce mi se va fi pus întrebarea dacă mai am ori nu să adaug ceva la cele spuse de apărători.
S-a întâmplat însă că pledoaria lui Periețeanu a fost într-adevăr foarte strălucită. Mi s-a cerut deci din toate părțile să nu mai vorbesc, căci aș strica efectul produs de acea pledoarie.
Nu m-am învoit. Ar fi fost prea mult din partea mea. M-am învoit însă să suprim din cele ce aveam de gând să spun tot ceea ce, după părerea apărătorilor, ar fi indispus curtea, deși eram încredințat că sentința nu atârnă nici de la bunele, nici de la relele dispoziții ale oamenilor însărcinați să dea celor puse la cale aparențele unei judecăți.
Am rostit deci o cuvântare ciopârțită, fără cap și fără coadă, lipsită de legătură, un fel de potpuriu retoric.
Am păstrat însă atât stenogramele, cât și notițele ce adunasem și am să-ți trimit cuvântarea drept document istoric, din care urmașii se pot dumiri și ei asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața.
Sentința a fost, cum mă așteptam să fie, o nouă și mai învederată dovadă că întru fericire pomenitul Rietz vedea bine lucrurile când cita din infernul lui Dante vorbele „Lasciate ogni speranza!”.
Curtea marțială din București nu a găsit însă cu cale să-și rostească sentința în fața noastră, a acuzaților, ci ne-a închis într-o sală depărtată unde eram păziți de santinele.
Când grefierul a venit să ne citească sentința, fiică-mea Lavinia, intrată și ea la mine, a început să plângă.
„Plângi, fata mea, plângi – i-am zis – dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta, care suferă asemenea rușine. Adu-ți aminte de Crăiniceanu și gândește-te la colonelul Verzea: față cu mine curtea a fost de o extremă indulgență.”
Totdeauna avântatul Bolentin, care-mi auzise vorbele, stătea la o parte.
Mă știi că eu n-am fost niciodată nici germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil: este iubirea de oameni și de pace ceea ce au hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate să fie decât ceea ce rezultă din fireasca desfășurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omenești, o înjosire morală, care nu li se poate ierta decât celor nevoiți a-și apăra viața.
Vei întreba, poate – de ce n-am spus aceasta și în fața curții marțiale.
Pentru că eram cu minte. Dacă o făceam, eram osândit la moarte.