Iubite amice,
După ce am ajuns odată să-ți vorbesc despre cele pățite de mine la Vaț, n-aș fi în propriul meu gând om cumsecade, dacă nu ți-aș spune și unele lucruri mai intime, care aruncă o vie lumină asupra lumii de atunci.
Eu încă mai înainte de a fi izbucnit războiul de la 1877 m-am bucurat de bunăvoința Reginei Elisabeta și pe urmă și de a Regelui Carol, nu însă ca scriitor, nici ca om politic, ceea ce niciodată n-am fost, ci ca tânăr cu inima deschisă.
Nu mă simțeam deloc bine în mijlocul lumii de care dânșii erau înconjurați, și chiar când cu prima audiență pe care mi-a acordat-o Elisabeta Doamna nu m-am sfiit să mărturisesc aceasta. Ea a râs cu multă poftă, cum numai puține femei știu să râdă, și m-a întrebat de ce. l-am spus că, după cum mi se pare mie, oamenii sunt fățarnici, se mint și se amăgesc unii pe alții, își râd și se măgulesc în față, iar în dos se grăiesc de rău și-și dau silința de a se surpa. Totul e spoială la dânșii; fiecare își dă silința să pară ceea ce în adevăr nu este.
«Fără de asemenea forme viața socială ar fi peste putință», mi-a zis ea, dar din toate purtările ei se învedera că bine nu se simte nici ea în mijlocul lumii în care-și petrecea viața și nu părea câtuși de puțin supărată de a fi dat de cineva care-i vorbește cu inima deschisă, parcă n-ar fi Doamna țării.
Câtva timp în urmă am fost primit în audiență de către Vodă, care dorea să fie informat despre starea în care se află publicarea documentelor istorice rămase de la Baronul Hurmuzachi. Am vorbit însă mai mult despre starea economică, culturală și morală a românilor din monarhia habsburgică, asupra căreia ținea să fie informat până în cele mai mici amănunte.
Mai înainte de a părăsi apoi palatul, am trecut și pe la Doamna, căreia îi plăcea să stea de vorbă despre toate și despre nimic.
În urmă generalul Davila a stăruit să dau lecții la «Azilul Elena Doamna», de care Regina Elisabeta se interesa foarte mult, iar după plecarea mea la Sibiu veneam din când în când fie la București, fie mai ales la Sinaia, ca să fac dare de seamă despre mersul publicării documentelor adunate de Baronul Hurmuzachi.
Venea, se înțelege, vorba și la stările culturale, ba chiar și la cele politice din Ardeal, și Regele ne îndemna să stăruim în politica dinastică a lui Șaguna.
Noi, prietenii mei din Sibiu și eu, dădeam cu socoteală că el nu putea să facă altfel și stăteam la îndoială în ceea ce privește buna lui credință față cu curtea din Viena.
Îndoiala aceasta a încetat când cu venirea împăratului Francisc Iosif I în Ardeal, ca să ia parte la manevrele din valea Hațegului. Se zicea adică, cu multă stăruință, că cu ocazia aceasta Regele Carol I va veni și el în Ardeal, ca să se întâlnească cu împăratul.
Eu m-am dus deci la Sinaia, ca să mă încredințez dacă știrea răspândită în coloanele ziarelor maghiare e, ori nu, întemeiată, și am fost oprit la masă. În timpul mesei am adus vorba de venirea în Ardeal a «Majestății Sale Regelui nostru» și am adăugat:
«Se zice că și Majestatea Voastră o să veniți.»
«Pentru mine – a zis Regele Carol zâmbind – Francisc Iosif nu e Rege, ci împărat, și când vreau să mă întâlnesc cu împăratul, nu mă duc nici la Budapesta, nici în Ardeal, ci fie la Viena, fie în Galiția, fie la Innsbruck.»
«Se poate spune aceasta?» – am întrebat eu.
«Eu știu foarte bine că dumneata ești și ziarist – a răspuns el – și nu-ți spun lucruri pe care țin să nu le afle și alții.»
Am luat deci în coloanele Tribunei notiță despre ceea ce mi-a spus Regele.
Deoarece s-a făcut mult zgomot împrejurul acestei notițe și unii puneau la îndoială exactitatea celor cuprinse în ea, mi s-a trimis vorbă să vin la București și să cer audiență.
Am făcut aceasta și nu numai că am fost primit, dar ziua următoare ziarele din București au luat notiță că am fost primit de către Rege în o mai lungă audiență.
Aceasta a fost, dacă e vorba, singura audiență în adevăratul înțeles pe care am avut-o la Palat. Nici mai înainte, nici mai târziu nu s-a întâmplat niciodată să fiu pus în rândul celor ce au avut onoarea de a fi primiți fie de către Rege, fie de către Regină. Era un lucru lipsit cu desăvârșire de orice importanță. Nici supus nu le eram, nici în vreo altfel de legătură cu dânșii nu intrasem, și mai ales după ce am fost osândit și am intrat în temniță îndeosebi Regele Carol avea destule cuvinte de a nu face pe nimeni să creadă că stau sub înrâurirea lui.
Lucrul de mare însemnătate, asupra căruia vreau să te dumiresc, este că el și Regina vedeau cu totul altfel lucrurile.
Eu intrasem în temniță vara, iar toamna (1888) Regele și Regina, călătorind spre Apus, s-au oprit la Viena și s-au întâlnit cu împăratul.
Mă vei crede, dacă-ți spun, că nu mi-a trecut prin minte gândul că Regele Carol îi va vorbi împăratului și despre mine, cetățeanul monarhiei austro-ungare, pe care judecătorii îl osândiseră în numele lui pentru fapte neiertate.
A doua zi după plecarea din Viena a Regelui Carol, soția mea a fost însă vizitată de către un consilier ministerial, care s-a interesat cum îi merge și a îndemnat-o să adreseze guvernului o cerere de grațiere. Soția mea i-a dat răspunsul că așa ceva numai cu autorizație primită de la mine ar putea să facă.
Am fost eu îndemnat să fac cererea.
Acum trebuie să cred că m-am înșelat presupunând că fie Regele Carol, fie mai ales Regina Elisabeta se va sfii a-i vorbi împăratului despre noi. Am dat deci răspunsul că eu toată viața mea i-am fost monarhului meu cel mai credincios supus și astfel sunt gata să-i fac cererea, nu pot însă să-i adresez o cerere guvernului, care poate să facă raport de grațiere și fără ca să fi primit o cerere.
«Cred că guvernul nu va face raportul fără ca să fi primit cererea», mi s-a zis.
«Atunci o să mai stau încă vreo nouă luni, ca să-mi împlinesc anul», am răspuns eu și am rămas la Vaț.
După ce mi-am împlinit anul și cele două săptămâni pe deasupra, am petrecut câteva săptămâni la Graefenberg, unde bunul meu prieten Dr. Ioan Hosanu a fost timp îndelungat medic al stabilimentului de hidroterapie înființat de Priesnitz, apoi m-am întors la Sibiu și câtva timp în urmă m-am dus la Sinaia, unde am fost oprit la masă.
Se afla, din întâmplare, acolo unul din prietenii de tinerețe ai Regelui Carol, ducele Bernhard de Weimar, împreună cu soția sa, sora împăratului Wilhelm II. Prezentându-mă înalților săi oaspeți, Regele m-a îndrumat să fac o dare de seamă despre starea în care se află românii de peste Carpafi și despre nedreptățile ce li se fac atât lor, cât și sașilor, care atunci erau aliații românilor în luptele politice.
«Silințele împăratului de a îndruma guvernul din Budapesta spre o politică mai rațională au rămas până acum zadarnice», a zis Regele Carol, apoi i-a povestit oaspetelui său cum a stăruit pentru grațierea mea când cu trecerea prin Viena.
«Și-ți închipui cât de grea trebuie să fie poziția împăratului față de domnul Tisza», a adăugat el. «Mi-a făgăduit că va cere să i se facă raport de grațiere și n-a îndrăznit să-i vorbească lui Tisza».
«Eu cred că da», am zis eu și am povestit cele petrecute când cu vorba despre cererea de grațiere.
Abia acum eram pe deplin încredințat despre intimitatea raporturilor dintre curtea din Viena și cea din București și despre silințele celor doi monarhi de a frânge cerbicia oamenilor politici ai maghiarilor.