Iubite amice,
Am să-ți spun cum au venit lucrurile de eu am scăpat de la Văcărești.
Precum știi, cei doi Teodorești mișcau toate pietrele ca să scape. După ce silințele lui Costaforu au rămas zadarnice, s-a pus pe lucru și Galaction, care avea multe legături, între altele și cu Nicolae Iorga, acum președinte al Camerei și astfel om cu mare trecere.
Galaction a pornit-o publicând un articol în care stăruia să fim puși în libertate eu și Arghezi, poetul de mare talent. A fost pusă apoi o mișcare între deputații de peste Carpați și între cei din Basarabia, și în cele din urmă Goldiș a făcut în clubul partidului național propunerea ca partidul să stăruie pentru grațierea mea. Câteva zile în urmă Zamfir Arbore a pus o vorbă bună în Senat.
În ajunul zilei de Sf. Nicolae, Teodoreștii, Carnabat și Grossmann i-au trimis apoi lui Iorga o depeșă de felicitare. Drept răspuns au fost vestiți că peste câteva zile vor primi o știre bună. Îndemnați adică de directorul general, ei făcuseră cerere de grațiere, și vorba era că Regele va subscrie decretul. Deoarece însă eu n-am voit să subscriu cererea, lucrurile s-au mai amânat.
Când se întâmplau acestea, Grossmann s-a îmbolnăvit de hemoptizie și vărsa sânge, a fost mutat dar și el lângă mine, iar eu mă încredințam din ce în ce mai mult că la vârsta mea omul nu prea își poate permite luxul de a sta la Văcărești.
Nu mai tușeam, ce-i drept, ca mai înainte, dar nopțile nu puteam să dorm liniștit, aveam sufocări, încât îmi venea să leșin, tot îmi mai erau înțepenite membrele și-mi pierdeam răsuflarea când urcam scările. Îmi mersese dar vorba că sunt greu bolnav, ceea ce mie nu-mi părea adevărat.
Într-una din zile Dr. Flora a venit să examineze pe Grossmann și a trecut și pe la mine. Era și el de părere că trebuie să mă caut, ceea ce la Văcărești nu e cu putință.
Stăruiau deci cu toții să fac cerere de grațiere.
Lucrul acesta mi se părea peste putință.
Când cu discursul rostit de Zamfir Arbore în Senat nu numai din rândurile liberalilor s-au ridicat mai multe glasuri împotriva mea, ci și Mihail Popovici, o mare secătură, dar ministru, deci om de încredere al Regelui și al majorității din parlament, a strigat: «Slavici e om mort!».
Câteva zile în urmă Ștefan Pop de Ciceu, ad interim la justiție, venind să facă o inspecție la penitenciar, a trecut pe la mine și a stăruit să fac cerere de grațiere, l-am spus și lui că mai ales după cele petrecute în Senat nu pot să fac aceasta, căci, făcând-o, aș recunoaște că sunt vinovat.
N-am făcut eu cerere când mă aflam la Vaț, cum aș fi putut să fac aflându-mă la Văcărești?
Urmează lucruri care m-au pus și m-au și lăsat în nedumerire.
Ștefan Pop e unul dintre tinerii care au luat parte la botezul fiicei mele născute la Vaț și mi-a fost într-un rând oaspete și când mă aflam la Măgurele. El cunoaște deci pe soția mea, și mi s-a părut lucru firesc când el mi-a spus că va stărui ca dânsa să facă cererea de grațiere. N-am fost și deci nu sunt nici azi în stare să mă dumiresc de ce a cerut intervenirea senatorului Borgovan, care cunoaște și el pe soția mea și cu toate acestea nu s-a dus s-o vadă, ci a poftit-o la sine spre a o îndemna să facă cerere de grațiere, ceea ce dânsa a refuzat – făcând numai cerere de amnistie.
Două zile în urmă, fiind duminică, Nicolae Iorga a venit să viziteze biserica de la Văcărești însoțit de o mulțime de deputați și de senatori.
Domnul Arsenescu, care ținea loc de director, m-a poftit în sala de lângă poartă, unde președintele Camerei dorea să vorbească cu mine și cu cei doi Teodorești. Nu știu dacă era ori nu adevărat că și cu mine dorea să vorbească.
Când așteptam, părintele Miron Cristea, atunci numai episcop de Caransebeș, s-a întors de la biserică însoțit de mai mulți preoți de dincolo și de alți câțiva reprezentanți ai națiunii și a exprimat dorința de a mă vedea, ca să-mi zică «Bună ziua»!
Am stat apoi câtva timp de vorbă, între altele și asupra cuvintelor pentru care nu pot să fac cererea de grațiere și înalt Preasfinția Sa admitea că refuzul meu are rost.
După ce aceștia au plecat, m-am întors iar în odaia mea. Așa s-a întâmplat că nu mă mai aflam în sala de lângă poartă când președintele Camerei s-a întors de la biserică și a stat de vorbă cu cei doi Teodorești.
Am mai fost poftit în urmă în sală, unde mă așteptau vreo 20 bașarabeni, care m-au primit cu multă căldură, încât am rămas cuprins de simțământul că e mare deosebire între basarabenii plini de avânt și alți români.
Două zile în urmă, marți, am fost puși apoi în libertate noi, cei cinci ziariști osândiți prin aceeași sentință.
Fusesem trimis la Văcărești în ziua de 19 Ianuarie și am scăpat de acolo la 18 Decembrie 1919, după 11 luni de zile împlinite.