Iubite amice,
Te rog să mă ierți că iar îți spun lucruri despre care nu vorbesc bucuros, pe care însă trebuie sâ le știi, dacă e vorba să te dumirești asupra lumii în care-mi petrec viața.
Mai înainte de toate, o lămurire.
Obârșia bunei cuviințe e fără doar și poate fireasca pornire a omului de a le face semenilor săi pe cât se poate de plăcută viața. Omul cu inima curată e deci firește pornit spre bună cuviință și nu are decât să se arate cum în adevăr este pentru ca sâ fie cuviincios în cel mai bun înțeles al cuvântului. Buna cuviință e pentru dânsul o mulțumire.
Omul stăpânit de rele îndemnuri e, din contră, osândit să fie fățarnic, să-și ascundă gândurile, să umble cu minciuna și să înșele pe alții dându-și silința să pară cum în adevăr nu este. De aceea, într-o societate în care mulți, ba poate chiar cei mai mulți dintre oameni nu sunt cumsecade, formele bunei cuviințe sunt luate drept fățărnicie convențională și cei ce țin să se arate cum într-adevăr sunt trec drept niște bădărani supărători.
Nu mai încape apoi îndoială că cel ce se siluiește să pară cum într-adevăr nu este aduce un fel de jertfă în vederea unui folos. Lipsind folosul, lipsește și jertfa, și de aceea întâlnim atât de adeseori în căile vieții oameni care sunt foarte cuviincioși, chiar josnici și lingușitori față cu cei ce pot să le fie de vreun folos, dar se dau de gol și sunt niște bădărani brutali față cu cei ce nu pot să le fie de nici un folos.
Aceasta însă numai în mijlocul unei societăți în care se iartă așa ceva.
Aceiași oameni, care de dimineața până seara o duceau suduind și brutalizând în mod revoltător pe nenorociții de minori, erau slugarnici față cu cei ce puteau să le dea ceva – numai însă câtă vreme li se ierta atât brutalitatea, cât și slugărnicia. Vorbind deci despre ei caracterizăm societatea în care felul lor de a fi e cu putință.
Tot spre a caracteriza societatea am vorbit și am și de astă dată să vorbesc despre unele apucături ale tovarășilor mei de suferințe.
Una dintre fiicele mele, Fulvia, se logodise încă pe la 1912, dar de căsătorie nu putea să fie vorba decât după ce amândoi logodiții își vor fi luat licența, ca să sie poată căpătui. A urmat însă războiului de la 1913, și el, sublocotenent de rezervă, a fost nevoit să-și întrerupă studiile. O mai îndelungată întrerupere a urmat după izbucnirea marelui război. Au trecut deci an după an și el abia după întoarcerea din Moldova a oștirii române a ajuns să-și ia licența. Eu mă aflam în „pușcărie” când el, acum căpitan, a fost însărcinat să dea lecții la școala militară și la cea normală și s-a hotărât ziua căsătoriei. Soția mea și eu, cu toată durerea părintească, țineam să se facă în casă cununia, iar nuntă să nu fie, iar fata, ținând seamă de starea în care ne aflam, se împăcase și ea cu gândul acesta.
Mirele ținea însă să-și vadă viitoarea în podoabă de mireasă, iar familia lui era gata să-i facă nuntă mare, cununie la biserica Crețulescu celebrată de Episcopul Dunării de Jos cu asistență mare și nuntă cu lume multă, cu mese încărcate și cu două tarafuri de lăutari, unul condus de vestitul Ciolac el însuși. Li se și cuvenea tinerilor stăruitori în credință.
N-am nevoie să-ți spun că mă aflam în cea mai mare strâmtoare și nu mă puteam ajuta decât punându-mi în vânzare scrierile, singura mea avere.
După ce fuseserăm mutați iar la Văcărești, domnul Pătrășcanu a mijlocit cumpărarea unei narațiuni pentru care am luat 2000 lei.
Am primit banii aceștia într-o zi de duminică și i-am păstrat la mine ca să-i dau soției mele marți, când era vorba să vină. Fiind însă timpul ploios, ea n-a venit nici marți, nici miercuri, nici joi, ci abia vineri, după ce au încetat ploile. Așteptând-o, păstram cele două mii la mine înfășurate, cum le primisem, într-o hârtie de poștă și băgate în buzunarul dinăuntrul vestei, pe care-i îmbumbasem.
Vineri dimineața, când era să-i dau, m-am pomenit că nu-i mai am.
Niciodată în viața mea n-am mai simțit deznădăjduirea de care am fost cuprins atunci. Sărac am fost viața mea toată, dar niciodată nu mi-am făcut ca acum mustrări pentru că n-am profitat de împrejurări ca să nu mai fiu sărac. Nu era vorba de 2000 de lei pierduți, ci de împrejurările în care îi primisem și de scopul în vederea căruia domnii Coandă și Simionescu-Râmniceanu mi-i anticipaseră pentru o scriere încă neterminată. Căința și rușinea mă striveau.
Eram, ce-i drept, pe deplin încredințat că nu i-am pierdut, ci au fost furați când eram dezbrăcat, dar tot îmi făceam mustrări, căci nici furați nu ar fi putut să-mi fie, dacă nu ar fi fost la mijloc o lipsă de cuvenită purtare de grijă.
Din întâmplare, însă, soția mea a venit de astă dată însoțită de Fulvia.
«Ei, lasă – mi-a zis aceasta. Inimă rea să nu-ți faci, tată. Atâta rău să ne ajungă. Tot nu mai aveam nevoie de banii aceia. Sunt toate în regulă. Nu mai rămâne decât să facem ce vom fi făcând, ca să te avem și pe dumneata la nuntă. Eu am venit să ne dai voie să stăruim să fii pus de ziua nunții pe câteva ceasuri în libertate.»
M-am mai liniștit și le-am făgăduit că mă voi duce la nuntă, dacă mi se va da voie.
Abia după aceasta a urmat însă cea mai urâtă pățanie din viața mea.
Bănuiala de a fi găsit ori de a fi furat bani cădea, firește, asupra celor trei minori ce ne serveau și astfel ei au fost luați de scurt. Atât directorul, cât și primul gardian mă asigurau că banii vor fi găsiți, căci o sumă atât de mare, o hârtie de 1000 lei și două de câte 500 lei, nu se poate cheltui în penitenciar fără urmă. Cei trei bănuiți tăgăduiau însă și atât directorul, cât și gardienii se foloseau de mijloacele obișnuite spre a-i îndupleca să mărturisească. Știind aceasta, soția mea a venit iar la Văcărești să-mi spună că cei de acasă mă roagă să-i declar directorului că renunț la banii pe care-i socotesc pierduți, iar nu furați, și să stărui ca să nu mai fie bătuți băieții, care ar putea să nu fie vinovați.
Directorul mi-a răspuns, însă, că e chestiune de ordine internă să descopere adevărul și el își face datoria urmărind pe făptuitori. A adus deci pe doi dintre cei trei bănuiți în cancelaria sa și a început să le facă interogatoriul în fața mea.
Văzând introducerea interogatoriului, am început să tremur din toate încheieturile și am părăsit în grabă mare cancelaria. Ce s-a întâmplat mai departe nu știu. Am aflat numai că bănuiții au fost închiși în așa-zisa gherlă.
Când m-am întors, am găsit pe ziariști și pe vreo câțiva dintre socialiști adunați în fața celulei colonelului, discutând cu multă aprindere. De departe se auzea glasul pătimaș și sfâșietor al lui Dem. Teodorescu, care-și pierduse sărita fiindcă unul dintre cei bănuiți îl servea și pe el.
Închipuiește-ți un om de vreo treizeci de ani, de statură mijlocie, totdeauna spilcuit, cu fața prelungă, de obicei cuviincios și simpatic. Când e însă supărat i se ivește în față un fel de acreală, gura i se strâmbă și buzele se depărtează una de alta încât îi ies la iveală dinții lungi și lați.
«Bătrânul acela cerșetor – a zis el acum – simulează că i s-au furat banii, pentru ca să mai stoarcă alții.»
În urma acestor vorbe se stârnise furtună.
Când am sosit însă eu sus, s-a făcut tăcere.
«E o barbarie scârboasă – s-a răstit el la mine în mijlocul acestei tăceri – abominabilă, ca din vina unui om să sufere atâția nevinovați.»
Am rămas ca trăsnit din senin. Ce-aș fi putut adică să-i răspund?
Nu era destul c-a gândit-o, dar mă mai și brutaliza spunându-mi-o în față: eram atât de zguduit, încât iar am avut accese de diabet, care m-au chinuit timp de vreo două săptămâni.
Vei zice, poate, că exageram lucrurile dând prea mare importanță unei izbucniri urmate într-o clipă de supărare explicabilă.
N-ai avea dreptate, dacă ai zice aceasta.
Nu omul m-a jignit, ci societatea deprinsă a socoti pe toți cum îi știe pe cei mai mulți. În acel tovarăș de suferințe se dădea pe față obștescul fel de a gândi.
I se întâmplă fiecăruia dintre noi că o mâhnire trecătoare îi reamintește toate mâhnirile de același fel, pe care le-a avut în viața sa. Ceea ce m-a zguduit era acumularea brutalităților.
Îmi aduceam, între altele, aminte, că atunci când am intrat în temnița de la Vaț, în coloanele unui ziar din București a fost publicată o notiță, în care li se spunea cititorilor că sunt plătit de guvernul ungar ca să stau în temniță.
Îmi aduceam aminte că unul dintre marii dascăli ai României, scriindu-mi biografia pentru istoria literaturii române, spune c-am trecut din Ardeal în România pentru că fusesem condamnat să stau în temniță.
Îmi aduceam aminte cum plăteam carnete de 15-l8% pentru ca cu greaua mea familie s-o pot duce gâfâind de azi pe mâine în vreme ce mi se aruncă în față vorba că m-am îmbogățit prin daraveri neiertate.
Îmi aduceam aminte cum mă zbat la Văcărești în vreme ce alții, oameni mai cu minte decât mine, se plimbă în automobile și-și petrec viața în răsfățări.
Viața omului cumsecade e nesuferită în mijlocul unei societăți care încetul cu încetul a ajuns să nu mai creadă că și viețuirea corectă e cu putință.
Dar săptămâna a treia unul dintre gardieni a surprins pe câțiva dintre pușcăriași jucând cărți pe mize mari. Era învederat că sutele de lei ce erau puse în joc nu erau bani curați.
Când directorul penitenciarului a venit cu primul gardian și cu gardianul secțiunii, ca să ia din scurt pe jucătorii de cărți, eu mă aflam din întâmplare în ușa celulei mele și scriam la masă.
Ușa de la curtea secțiunii se afla în fața celulei mele la depărtare de vreo sută de pași, la stânga în dosul bisericii, unde stăteau la umbră câțiva dintre minori.
După intrarea în curte a celor trei caiefe unul dintre pușcăriași s-a furișat afără și i-a dat celui mai apropiat ceva, iar acesta a alergat la scara altarului, unde i-a dat altuia ceea ce primise. Cât bați din palme lucrul primit a trecut prin vreo șapte mâini. Mie nu putea să-mi treacă prin gând că oamenii aceia ascund banii mei, chiar și dacă aș fi dat însă cu socoteală că banii mei trec din mână în mână, lucrurile se petreceau atât de iute și cu îndemânare, încât era peste putință să-mi dau seama cine dă și cine ia, unde se pierde șirul.
Nu i-a fost directorului greu să constate că fusese schimbată o hârtie de 500 lei și că banii schimbați au fost împărțiți și pierduți în joc de cărți. N-a putut însă niciodată să constate cine anume a schimbat hârtia și cine a câștigat banii pierduți la cărți. Toți erau păgubași și nici unul nu știa cum au ajuns banii să fie schimbați și frățește împărțiți.
Tot a ieșit însă în cele din urmă unul, care a pus mâna pe bani. El zicea, ce-i drept, la început, să i-a găsit în curte; când a fost însă vorba să spună unde anume i-a găsit, el și-a dat în petec și a spus un loc pe unde eu n-arn umblat în timpul zilelor când s-au pierdut banii. Nu i-a rămas deci în cele din urmă decât să facă mărturisirea că joi dimineața, pe la 7.30, ieșind eu în grabă, ca să mă urc o clipă la celulele de sus, unde fusesem chemat, a intrat în celula mea și a furat banii din vesta pe care o lăsasem pe pat. Silințele de a da de urma restului de 1500 lei au rămas zadarnice. Hoțul îi pierduse, iar cel ce i-a găsit spunea că i-a ascuns într-o gaura de la baie, de unde i-a furat nu știa nimeni cine.
Câtva timp în urmă unul dintre jucătorii de cărți, scăpând de la Văcărești, a venit înainte de plecare în toată taina la mine și mi-a spus că hârtia de 500 lei a fost schimbată de un anumit gardian, care știe ce s-au făcut și celorlalte două hârtii.
Nu mi-am dat niciodată silința să mă încredințez dacă avea ori nu dreptate, deși acel gardian a plecat puțin după aceea: îmi era destul că s-a găsit hoțul și a fost dat pe mâna parchetului.
A fost o adevărată sărbătoare ziua în care directorul a venit să ne spună că hoțul a mărturisit dând amănunte verificate de mine în ceea ce privește împrejurările în care a luat banii și hârtia în care-i înfășurase domnul Pătrășcanu.
Și-a dat acum și Dem. Teodorescu seama că mare nedreptate mi-a făcut și a și mărturisit aceasta pentru ca supărare să nu mai fie.
Mai mult nici că doream. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a limpezit sufletul în ajunul nunții.
Stăruisem ca cei de acasă nici un fel de cerere scrisă să nu facă mai înainte de a-și fi făcut rugămintea cu grai viu.
Domnul Ionescu Marița, directorul general al penitenciarelor, om totdeauna chiar mai mult decât cuviincios, le-a dat răspunsul că nu are căderea de a mă pune în libertate, ca să iau parte la nuntă.
Una dintre fiicele mele, sora mai mică a miresei, s-a dus la domnul general Rujinski, șeful corpului II de armată. Acesta, încă mai binevoitor, a dat răspunsul că noi, odată definitiv condamnați, nu mai atârnăm de comandamentul său.
Aceeași fiică a mea s-a dus Ia ministrul de justiție, domnul Buzdugan, nu însă la minister, ci acasă.
L-a găsit urcându-se în automobil, gata de a se duce la un important consiliu de miniștri. I-a spus fiicei mele că nu are timp să stea de vorbă cu dânsa și a îndrumat-o să vină la minister cu petiție în toată regula. Aceasta era peste putință, căci cununia urma să fie celebrată ziua următoare, duminică.
Ei, bine! Domnul Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată și om: ziua următoare la ora trei după-amiază a venit un agent al siguranței și m-a însoțit până acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoțit apoi și la biserică și de acolo la casa unde urma să se țină nunta, iar ziua următoare la ora șapte dimineața m-a dus la Văcărești și m-a predat întreg și nevătămat, cu toate «formele în regulă».
A fost o zi bună și o noapte frumoasă. Mai rar socru care în asemenea împrejurări știe să-i întreacă pe toți în veselie și-și laudă agentul pentru discreția cu care-și face datoria luând, cu toată inima, parte la obșteasca voie bună.