Iubite amice,
Dacă mi se dădea voie să mă întorc acasă, una din două: ori se socotea ca fiind împlinită pedeapsa ce mi se cuvenea, ori rămânea lucru învederat că mi-au făcut o mare nedreptate cei ce m-au trimis la Domnești. Cu nici una din acestea nu se puteau împăca cei mari și tari. Aveam dar să mai rămân în mijlocul bunei societăți de la Luvru.
După ce mi-am făcut memoriul, l-am scris curat și-am păstrat ciorna pentru mine. A trebuit însă să mai treacă două-trei zile până ce mi-a venit rândul, ca să-l pot da domnului inspector. Iar alte zile au trebuit să treacă până ce i-a venit memoriului rândul să fie citit, și iarăși zile pentru ca mult răbdătorii tititori să facă raportul cuvenit asupra celor citite. Nu-mi rămânea deci decât să am și eu răbdare, căci cei ce urma să dea hotărârea nu mă aveau, așa mi se zicea, numai pe mine trecut în lista lor.
Mult aș mai fi stat unde mă aflam, dacă nu s-ar fi întâmplat că hotelul trebuia să fie evacuat pentru primele zile ale lunii Octombrie.
Deci mai mulți dintre noi au fost trimiși în Ialomița, alții au trecut fie la Domnești, fie la Văcărești. Pe mine m-a dus la Prefectura Capitalei un agent, care mi-a spus că domnul prefect Corbescu are să mă declare liber. Cele ce-au urmat însă nu prea semănau a punere în libertate.
Dus la Prefectură, am fost închis într-o odaie cu două ferestre, în care drept mobilă nu era decât un singur scaun.
Puteam să șed și să aștept. Am și șezut și-am așteptat de la opt până la zece. Deoarece nici acum n-a venit nimeni să descuie ușa ori să mă cheme, am început să mă plimb în sus și în jos până pe la amiază când era să-mi fie foame, dar din nenorocire îmi pierise pofta de mâncare.
Aș fi lipsit de bună credință dacă ți-aș spune că nu eram supărat.
Cum, păcatele mele, să nu fiu. După ce stătusem atâta timp la Domnești și la Luvru, eram zorit să mă întorc cât mai curând acasă, la ai mei, unde e mai bine decât oriunde. Mă simțeam deci umilit, adânc jignit în simțământul meu de om, soț și părinte.
Închipuiește-ți, te rog, un om de șaptezeci de ani aproape, care se plimbă într-o odaie deșartă, în care stă încuiat de patru ceasuri întregi.
«Mizerabilul! – ziceam gândindu-mă nu la prefectul Corbescu, ci la agentul care m-a încuiat în odaie și mi mai vine să-mi dea drumul – monstrul cu chip de om e cătrănit pentru că e nevoit să mă pună în libertate, își răzbună maltratându-mă închis aici!»
Era chestiune de demnitate să nu mă supăr, și-mi făceam plimbarea șuierând ori fredonând cântece vesele.
Ce era adică, dacă ziceam că nu-mi pasă!?
Mă plânsesem, precum știi, că nu am la Luvru mulțumirea de a sta din când în când într-un colț numai singur cu mine însumi. Mă mai plânsesem că nu am la Luvru nici lumină, nici aer. Acum aveam mulțumirea de a sta singur singurel – nu într-un colț, ci într-o odaie încăpătoare, în toată lărgimea, la aer și la lumină.
«Măgarul – ziceam deci gândindu-mă și de astă dată nu la prefect, ci la imbecilul acela de agent – tâmpitul credea că are să-mi umple inima de amărăciune și mi-a împlinit una dintre cele mai fierbinți dorințe!»
Timpul trecea însă și în trecerea lui se istovea și provizia mea de veselie, și încetul cu încetul m-am pomenit cuprins de gânduri posomorâte.
«Dar dacă nemernicul acela de agent și-a bătut joc de tine spunându-ți că ai să fii pus în libertate!?», mă întrebai după ce trecuse ora două.
Te rog încă o dată să-ți închipui cum mă plimbam așa singur încuiat de șase ceasuri în odaia aceea.
Ceilalți tovarăși de suferință ai mei, oameni cu rost și nevinovați, erau acum duși spre Ialomița, spre Domnești ori la Văcărești. Harței cel cu proptele era și el între dânșii. Singur Dr. Linde spera să fie internat la Buzău, sub paza prefectului Dunca, dar și el spera numai.
De unde mai luam eu, păcătosul, îndrăzneala de a pune temei pe vorbele secăturii aceleia de agent?
Gânduri din ce în ce mai negre mă frământau și căința mă ispitea.
Îmi aduceam aminte de câte ori am grăit de rău oștirea română spunând că ea nu e pregătită de-ajuns pentru război. Am grăit de rău fruntașii țării spunând că ei, care au adus la stare de părăginire statul român; nu sunt în stare să organizeze o Românie Mare și s-o consolideze. Grăit-am de rău chiar poporul român stăruind cu încăpățânare în gândul că el nu e încă sufletește pregătit pentru realizarea „visului secular”. Încă mai greu am păcătuit spunând că rușii și sârbii, bunii aliați ai țării, sunt cei mai primejdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și pe Anglia nu avem să ne rezemăm, căci ele au în vedere numai propriile lor interese și au să ne sacrifice, dacă așa cer acestea.
«Cum poți să crezi că vei fi pus în libertate tu, care ai complotat cu Crăiniceanu cel prigonit, cu urgisitul de Hildebrand, cu bavarezul cel viclean și cu alții de seama acestora!? Ai să pieri în câmp aici?» îmi ziceam ca santinela română în poemul lui V. Alecsandri.
Aceasta era cam pe la patru.
Pofta de mâncare îmi era tot pierită și astfel înfruntam foamea fără ca să mă pot mândri cu eroismul tinereților. O altă nevoie omenească a început însă să-mi dea cu întețire din ce în ce mai păgânească brânci.
Am început dar să alung gândurile negre și să bat cu toată virtutea în ușă.
«Ce e!? Ce vrei, moșule? De ce bați cu atâta mânie în ușă?» răsună de afără un glas cam răgușit.
«Deschide – stăruii eu. Am să fac ceva.»
Om deștept, cel de afără m-a înțeles, cum mă vei fi înțelegând fără îndoială și tu.
«Eu ce să fac, dacă n-am cheia!?» răspunse el cu învederată supărare.
«Fă ce-i face – stăruii iar eu – ca să pot face.»
«Să fie al dracului cel ce te-a încuiat acolo!» grăi dânsul.
Eu, omul bunei rânduieli, cum mă știi, nu puteam să aud asemenea vorbe fără ca să-mi pierd sărita.
«Nu înjura, domnule – îl înfruntai dar – că el și-a făcut datoria în serviciul țării.»
Atât a fost. Cuprins, se vede, de indignare, a cărei legitimitate nu poate să fie supusă la îndoială, omul acela binevoitor s-a depărtat și degeaba am mai bătut la ușă, căci nu mi-a mai venit nimeni în ajutor.
Te întreb: ce trebuia? Ce puteam să fac?
Peste vreo jumătate de ceas am fost poftit să mă duc la domnul prefect.
Am mers ușurat trupește și sufletește, cu capul ridicat, cu mintea limpede, fără frică, cum i se cuvine omului care și-a făcut până în cele mai ascunse amănunte datoria.
Domnul prefect, un tânăr ras după prescrierile celei din urmă mode și cam istovit de munca grea în care-și petrece zilele și nopțile, m-a primit tolănit în fotoliul său, a scos din scumpa sa tabacheră o țigaretă, a aprins-o cu un gest de Sherlock Holmes, a tras câteva fumuri pe pufăite, apoi a început să mă ispitească.
Când conduceam redacția ziarului Ziua, am publicat pentru învățători un concurs, prin care ceream răspuns la întrebarea «Care sunt părerile sătenilor asupra războiului?». Am primit răspuns de la vreo optzeci de învățători. Vreo treizeci din acestea, fiind premiate, au fost publicate în coloanele ziarului. În urmă le-am reprodus cu o prefață scrisă de mine sub titlul «Vox populi» într-o broșură.
Domnul Corbescu, prinzând de veste, a confiscat exemplarele pe care le-a mai găsit la tipografie și le-a aruncat în foc.
Acum mi-a cerut să-i spun cine anume a publicat concursul și în ce împrejurări a fost publicată broșura.
După ce i-am dat răspunsurile cuvenite, mi-a spus că mă pune în libertate și că pot pleca.
«Dar ceva la mână nu-mi dați?» – am întrebat eu.
«Nu e nevoie!» – mi-a răspuns el.
I-am mulțumit cu toată cuviința și m-am întors pușcă acasă – luând drumul tot pe ulițele mai dosnice, prin care fusesem adus la Prefectură în noaptea fatală.
După ce am stat timp de vreun ceas cu ai mei, am luat o trăsură și m-am dus, însoțit de una dintre fiicele mele, la Luvru, ca să-mi iau bagajul.
Am găsit etajul deșert. Numai în două etaje mai sus rămăseseră câțiva, cărora nu li se făcuseră încă «formele». Între aceștia se aflau Dr. Linde și bătrânul von Engelbrechten, primejdiosul meu complice.
Rămânea acum să mă duc să-i mulțumesc ministrului Morțun și domnului Dimitriu, secretarul general.
Două zile în urmă însă domnul Dimitriu i-a trimis fiicei mele Lavinia vorbă că ar dori să-i vorbească.
Fata s-a dus. Secretarul general și-a exprimat părerea de bine că, în sfârșit, am scăpat, a vorbit despre greutățile ce-au trebuit să fie învinse pentru ca să fiu pus în libertate, despre răspunderea pe care au luat-o asupra lor cei ce-au stăruit să nu mai fiu ținut la închisoare, și a dat sfatul prietenesc să nu mă mai amestec în învălmășelile politice.
Am înțeles și nu m-am mai dus să mulțumesc pentru punerea mea în libertate. Dacă m-aș fi dus, n-aș fi putut decât să zic: «Vă rog să mă trimiteți iar la închisoare».
Iar de aceasta nu era deloc nevoie: au făcut-o când au putut și fără ca s-o mai fi cerut eu.
Din cazematele de la Domnești am scăpat cu astma întețită și cu un început de reumatism. La Luvru nu putea să-mi meargă bine: trebuia să mai ajung și la Văcărești.