Iubite amice,
După ce am fost osândiți, Carnabat, Grossmann, cei doi Teodorești și eu, am rămas tot la Hotel Modern. A venit, ce-i drept, grefierul să ne ducă iar la Văcărești, dar mulțumită stăruințelor lui Costaforu tot ne-au mai lăsat acolo. Am rămas și după ce Curtea superioară a confirmat sentința, ba chiar și după ce am făcut recurs la înalta Curte de Casație.
Aceasta a fost partea rodnică a timpului petrecut la Modern. Cunoscând țara și oamenii, eu eram pe deplin încredințat că nu este în România Curte care e în stare să ne scape și de aceea mi-am început și continuat în toată liniștea lucrarea ca și când m-aș fi aflat la crama de la Panciu. Avocații însă, care priveau lucrurile din punctul de vedere al legilor, nu se îndoiau că înalta Curte de Casație, dacă nu chiar și Curtea militară superioară, va recunoaște că rău am fost judecați, iar Grossmann și cei doi Teodorești, care aveau chiar între miniștri proptele, își făceau iluzii.
M-am solidarizat deci cu aceștia și am subscris recursurile fără însă ca să-mi fi pierdut liniștea omului care-și știe poziția definitiv regulată.
Nu mi-am pierdut-o nici după ce Regina Maria, în urma stăruințelor lui Costaforu, a intervenit ca de 10 Mai să fim grațiați.
N-am fost grațiați, căci, așa se zicea, în curând urma să fie publicat decretul de amnistie generală.
Deocamdată am fost aduși iar la Văcărești.
Am găsit aici altă lume: alt director, alt grefier, alt prim gardian, alt medic și o curățenie desăvârșită până în cele mai mici amănunte. Ruinele tot ruine erau, dar văruite. Curtea era curată și drumurile fuseseră drese și măturate. Unde mai înainte fuseseră mormanele de gunoi, acum era săpat, greblat și semănat cu lucernă, cu fașole, cu pătlăgele, cu porumb, ba pe la margini aveam și flori. Băile și etuva erau puse în funcțiune și oamenii îmbrăcați mai omenește veneau rânduri-rânduri să se îmbăieze și să-și dezinfecteze la etuvă haine, saltele și pături. Pereții și tavanele erau pretutindeni văruite, podelele erau frecate, uși, paturi și pardoseli erau spălate cu petrol. Văruite erau trunchiurile copacilor, ba până chiar și drumurile pe ici, pe colo.
Culmea curățeniei era apoi la celulele unde urma să fim adăpostiți noi.
Am putut deci să-i zic fără de exagerare directorului general al închisorilor: până acum se zicea «curat ca la mănăstire», de aici înainte o să se zică «curat ca la pușcărie».
Mai presus de toate e însă aici la Văcărești aerul totdeauna curat și proaspăt, încât mișcarea făcută prin curtea cea largă e o adevărată binefacere.
Pe lângă toate acestea Carnabat mai adusese cu sine un așa-zis Sirius, pe care mi l-a pus la dispoziție, încât puteam să-mi gătesc ceaiul, cafelele și mâncările după gustul meu și după cum îmi priesc. Timp aveam destul pentru acestea. În curând am ajuns deci să mă simt mai bine decât oricând în timpul celor din urmă vreo zece ani. Nici astmă, nici semne de diabet nu mă mai supără; poftă de mâncare și somn bun am mereu. După opt ani, în timpul cărora nu am putut să suport fumul de tutun, fumez iar cu plăcere iarba dracului și lucrez cu multă râvnă.
Abia acum m-am pătruns cu desăvârșire de gândul că în mijlocul murdăriei curăția sufletească nu e cu putință. Nu e însă destul să lipsească murdăria, și la București ar fi un fel de rai pământesc dacă n-ar lipsi încă curăția sufletească.
Știindu-te om care-mi citești scrisa numai când nu ai altă treabă, eu, care de asemenea nu am altă treabă, am sâ mă întind la vorbă, dar de astă dată am să-ți vorbesc numai despre cele bune și frumoase.
Când am sosit la Văcărești, gardianul, care ne-a luat în purtarea sa de grijă, ne-a dus, înainte de toate, la etuvă pentru ca să ni se dezinfecteze hainele și bagajul. Vorba era să mai fim și tunși, rași și îmbăiați, dar acestea ni s-au iertat.
Ca totdeauna și pretutindeni eu am rămas și la etuve cel din urmă, coada cozii. Când am ajuns deci la celule, era prea târziu.
Gândul nostru era să luăm celulele din etaj, din coridorul cărora se deschide o frumoasă vedere asupra grădinilor de la miază-zi. Sunt însă acolo numai zece celule. Primele cinci, dinspre scara paraclisului, erau ocupate de cinci socialiști, tot oameni tineri; într-a șasea se afla un alt domn, a șaptea a luat-o Dem. Teodorescu, a opta o ocupase cu câteva ore înainte colonelul Victor Verzea, într-a nouă se instalase Grossmannul meu, iar a zecea, o celulă îndoită, deci pentru două persoane, era rezervată pentru Arghezi.
Sunt, iubite amice, nemângâiat când îmi dau seama că-mi este peste putință să-ți descriu gesturile, atitudinile și mutrele noastre când ne-am pus întrebarea care dintre noi intră cu Arghezi.
«Dumneata – i-a zis Grossmann lui Dem. Teodorescu – îi ești cel mai bun prieten, deci cel mai indicat.»
«Eu!? Doamne ferește!» – a răspuns acesta.
«Să intre Carnabat!»
«Nu! nu! nu!» – răspunse Carnabat dând din mâini și din picioare.
«Domnule Slavici?»
«Eu – am zis – din capul locului eram hotărât să iau una din celulele de jos, care toate sunt goale. Vreau adică să-mi fac o grădină cu flori în fața celulei și să-mi petrec timpul săpând, plivind și stropindu-mi grădinița.»
Arghezi a rămas singur și s-a instalat boierește cu toate dichisurile de care un om ca dânsul are trebuință, iar eu am luat prima celulă, lângă scară, și am cerut de la director o bucată de loc în fața celulei, cincisprezece pași în lung și doi pași în lat, ca să-mi fac grădiniță.
Râdea mai unul, mai altul de mine, căci săpam în moloz și eram mereu nevoit să scot bucățile de cărămidă și să le arunc la o parte, iar lucrul acesta puteam să-l las în seama vreunuia dintre pușcăriașii ce se uitau la mine. Mai râdeau însă și pentru că erau încredințați că n-o să mai fiu eu la Văcărești când o să-mi înflorească grădina. Eu îmi căutam însă de treabă după tradițiile de la Vaț, unde de asemenea aveam grădinița mea. Am săpat și am greblat frumos. Am pus la margine un șir de ceapă și-am mâncat-o apoi, ba au mâncat și alții din ea. Ara pus un șir de ardei, care are floare frumoasă. Eu n-am gustat din el, dar s-au înfruptat toată vara alții. Soția mea mi-a adus semințe de salată, care răsare iute și e de un verde dulce: săptămâni de-a rândul am mâncat și eu și alții din ea. Am mai pus la capete și la mijloc câte un fir de floarea-soarelui și mă bucuram când pe lângă vrăbii îi mâncau și oameni semințele. Mi-a mai adus soția mea zece boabe de ricină, o plantă care crește repede și are frunze foarte frumoase. Acum îi sunt coapte păstăile. Mi-a dus și crizanteme, care au flori multe și frumoase, verbine care înfrățesc și se întind, petunii, care înfloresc toată vara, și resedă care miroase frumos. Părinteasca stăpânire m-a lăsat să mă bucur îndelung de toate.
Cei doi Teodorești, ba chiar și unii dintre socialiști, primeau cel puțin de câte două ori pe săptămână mari și frumoase smocuri de flori proaspete, pe care și le puneau pe masă ori le scoteau în coridor, ca să se bucure și alții de ele. Soția mea, care se deprinsese acum cu drumul Văcăreștilor, nu avea nevoie să-mi aducă și ea flori, căci grădinița mea era buchet mai mare și mai frumos decât toate smocurile cumpărte din piața Sf. Anton și ne bucuram amândoi când îi dădeam eu o floricică.
Una din cele mai omenești și mai curate mulțumiri e să urmărești intrarea în ființă a vietăților, fie animale, fie plante, și să iei parte la creație ajutându-le în creșterea lor. Eram deci cuprins de jale când vedeam că numai pe ici, pe colo câte unul înțelegea plăcerea pe care o simțeam diminețile, când vedeam înviorată grădinița cea ieri ofilită, pe care seara trecută o plivisem, o săpasem cu furculița din tacâmul meu și-o stropisem din ulcica în care-mi găteam mâncarea. De aceea unii mă socoteau maniac când eram supărat foc dacă unul ori altul, voind să-și scurteze drumul, călca în stratul meu și nu credeau că în adevăr îmi pare bine dacă cineva își smulge câteva fire de salată ori de ceapă, își rupe o floare ori își ia un ardei. Mie folosul ostenelii îmi era că fleacul acela de grădiniță mă leagă de pământul unde eram nevoit să stau ca să-mi fie mai ușoară siluita rămânere, încât puteam să-mi zic: «Dă-l naibii și nu te supăra, căci știi tu să-ți faci și aici plăcută viața!».
Să nu râzi, prietene, și tu, de această duioșie de diletant în arta grădinăriei, căci ea nu e decât preludiul unei simfonii dureroase.
Nu era, precum ți-am spus, în curtea cea mare numai grădinița mea. Era acolo și o mai mare întindere de fasole, erau multe pătlăgele roșii, era mult porumb, erau bostani, dovleci, pepeni, ardei grași, ba până chiar și un zarzăr, un corcoduș și doi meri.
Eu, nenorocitul de mine, toate le urmăream în creșterea lor, de toate mă bucuram.
Vai de sufletul meu de om rău nărăvit, căruia i s-a înfipt în minte gândul că cea mai mare dintre mișeliile de tot mari e să nimicești hrana omenească în mijlocul unei lumi pline de flămânzi.
Atâta rânduială, atâta disciplină, o atâta îndrumare morală e în. acest penitenciar și casă de corecție, încât nu mi-a fost dat să văd și ceva copt, un rod ajuns la deplină desfășurare: toate au dispărut ca prin farmec mai înainte de a fi bune de ceva. Luau hoții mai de frunte, luau ucenicii în ale hoției, luau și alții, fiecare la rândul lui, parcă așa trebuia să fie.
Eu îmi aveam masa la ușa celulei, unde erau aer și lumină, și le vedeam pe toate.
Mai ales în primele două ore după prânz, când gardienii își făceau obligatul pui de somn, hoții se furișau unul câte unul prin dosul bisericii și începeau să-și facă fiecare partea cuvenită. Din mine țipa dreptatea.
«Ce faci acolo!?» strigam de răsuna curtea.
«Lasă corcodușele să se coacă!» strigam apoi.
«Lasă merele să se coacă!»
«Nu rupe, omule, crăcile de la zarzăr!»
«Ce faci, mă, tu la pătlăgelele verzi!?»
«Nu rupe porumbul, că nu e încă făcut!»
«Nu vezi că e crud pepenele!?»
Cei în drept se uitau hoțește la mine.
«Dar pe tine cine te-a pus pândar aici!?» răspundea câte unul dintre cei țanțoși.
«Păzește-ți treaba!» îmi zicea altul.
În câteva rânduri, cât p-aci să mănânc trânteală, și era un timp, când nu puteam să umblu prin curtea Văcăreștilor decât cu marea pază – ca pe străzile Bucureștilor.
«Hotărât că-i lipsește moșului o doagă!» zicea câte un gardian, care lua și el fără ca să-i pese dacă-l văd ori nu hoții.
«Da, îi lipsește!» ziceau și alții, oameni mai cu minte, care nu se dădeau nici ei la o parte.
Adevărul era că la Văcărești lipsea cel mai de căpetenie lucru pentru orice pușcărie cum se cade: purtarea de grijă pentru viața sufletească a nenorociților intrați acolo.
Mai era însă un lucru urât, care e cu atât mai dureros, cu cât celor mai mulți li se părea ridicol.
Deținuții primesc acum o hrană mai omenească: în fiecare zi câteva sute de grame de pâine, la prânz și seara câte o străchiniță de ciorbă, destul ca să nu mai moară de foame. Ei sunt însă oameni mai mult ori mai puțin mâncăcioși și tot vin mereu să ceară o felie, fie chiar și numai o cojiță de pâine.
Eu, prietene, mi-am potrivit lucrurile așa că niciodată nu mănânc decât jumătate din pâinea mea, căci mă mai hrănesc și cu altele. Păstrez pâinea de azi pe mâine, când mănânc jumătate din ea; poimâine dau cealaltă jumătate unuia dintre flămânzi ori o împart între doi.
Ei, bine! domnul Negoiță, primul gardian, om aici mai puternic decât toți regii din țările stăpânite de dânșii, a primit, se vede, de la cineva drept peșcheș un ied, pe care nu l-a mâncat, ci l-a lăsat să se răsfețe în curtea plină de hrană omenească. Pe când eu îmi trăgeam pâinea de la gură ca să am mulțumirea de a le-o da altora mai flămânzi decât mine, acea sămânță de drac făcea burtă mistuind în fiecare zi hrana din care s-ar fi putut sătura cel puțin zece oameni.
Să nu te pună păcatul să dai cu socoteală că ți-o spun prea lată. Eu abia acum la vreme de bătrânețe am ajuns să mă dumiresc de ce anume la judecata cea din urmă sufletele sunt împărțite, ca la Domnești, în capre și oi. Capra e într-adevăr după chipul și asemănarea Necuratului.
Afurisita aceea de lighioană mânca numai floare și rodea, drept un fel de desert, scoarță de copaci și de pomi. Închipuiește-ți, te rog, câtă floare de fasole încape în acea burtă de rumegător, care crește, mereu crește. La nevoie, când nu mai găsea floare, mânca și fasole, dar numai din cea subțirică și de tot fragedă. Fă-ți socoteala și te vei încredința că mai înainte de a-i fi crescut coarnele și barba ca la oricare țap adevărat, a mistuit cel puțin un bun car de fasole.
După ce porumbul a început să-și dea rodul, câte trei-patru, pe ici, pe colo chiar cinci știuleți pe un tuleu, lighioana dracului mânca numai mătase. Dacă se întâmpla ca știuletele să-i fie prea sus, răsturna întregul tuleu, încât pretutindeni era porumb culcat la pământ. Alt bun car de hrană omenească nimicită spre bucuria Necuratului.
Floarea de pătlăgele nu-i plăcea, se vede, căci o lăsa să dea rod, dar răsturna planta întreagă și-o călca în picioare – așa numai din răsfațare de pui de țap.
Nici dovleci, bostani ori pepeni nu mânca, dar umbla printre vrejurile întinse pe pământ și le rupea, încât se duceau dracului și floare și rod.
Dar grădinița ta? vei întreba tu.
Nu mă mai întreba, căci acesta e unul din cele mai triste capitole în istoria vieții mele de Văcărești.
Dușman nemilos al puiului de țap, mi-am pierdut în timpul celor câteva luni de mai multe ori sărita și-am sărit să dau cu piciorul și să-l iau la goană.
«Lasă-l, moșule, că e favoritul primului!» striga unul.
«Ce păcate!? – striga altul. Nu-l vezi cât e de drăguț și de zglobiu!?»
Eu nu țineam seamă și-mi vărsăm focul.
Urmarea firească a fost că nici el n-a ținut seamă de slăbiciunile mele și a început să mă atingă unde eram mai vulnerabil. Îndată ce simțea c-am plecat undeva, el dădea năvală asupra grădiniței mele. Nici mătasea de porumb, nici floarea de fasole, nici chiar scoarța de copac nu-i plăcea atât de mult precum crizantemele, pe care în timp de câteva zile mi le-a curățit de nici urmă de boboc n-a mai rămas, iar floare de verbină n-am ajuns să văd, căci încă de mugur-mugurel mi le-a mâncat toate. Celelalte mi le-a călcat în picioare de era jale să te uiți la ele.
Așa își răzbună țapul jignit în drepturile lui de agent al pușcăriei.
Mai rămăseseră cele zece fire de ricin cu frunza mare și frumoasă. Într-una din zile m-am pomenit că unul dintre cei din celulele de sus, cine anume nu știu, fără îndoială tot un agent al Necuratului, a vărsat peste ele fie apă fiartă, fie altceva, destul că a opărit pe cele mai frumoase dintre ele de ți-e silă să le vezi.
Tristă, părăsită și lăsată în părăginire stă în fața celulei mele grădinița odinioară verde și înfloritoare, o icoană a vremurilor prin care trecem. Iar eu sunt tot aici, și două petunii, care înfloresc răzlețe și acum, parcă îmi zic «Noi nu ne dăm – gata să intrăm cu tine în iarnă!».
De când am săpat cei treizeci de pași pătrați am subscris atâtea cereri de tot felul, încât nici unul dintre Teodorești n-ar fi în stare să le ducă subțioară. La nici una nu ni s-a dat răspuns. Cu toate acestea mereu era sigur că, dacă nu azi, mâine, poimâine, fără îndoială peste puține zile, avem să fim puși în libertate, căci nu rămâne decât să se facă «formele». Eu nu credeam. Când am văzut, însă, că mi se pustiește grădinița, am zis și eu că acesta e un semn învederat că nu mai am ce să caut la Văcărești și am împachetat.
S-a întâmplat însă în cele din urmă ceea ce încă de mult ar fi trebuit să se întâmple.
În timpul căldurilor de după amiază-zi puiul de țăpșor se punea și el în rând cu gardienii și intra la răcoare azi într-una, mâine într-alta din celule, ca să-și tragă sub pat puiul de somn. Aceasta i s-ar mai fi trecut, dar el lăsa urme, încât îți venea să crezi că toată lumea mănâncă măsline păstrate în untdelemn și aruncă sâmburii și varsă untdelemnul pe asfaltul cel curat și șters cu petrol. Aceasta nu i se putea ierta la Văcărești, unde era atâta curățenie. Celelalte da; aceasta nu! I s-a pus deci cuțitul la gât.
Când am văzut această dreptate neînduplecată, am fost cuprins de simțământul că tot mai am să stau la Văcărești și am despachetat.
Cu acesta se încheie preludiul simfoniei desfășurate pe tema «Multă curățenie, dar nici o curăție».