Iubite amice,
Te rog să mă ierți dacă încep spunându-ți lucruri despre care, mai ales după părerea mea, nici pe șoptite nu are să se vorbească. Am stăruit adică și stărui și acum în gândul că acolo unde e inimă curată e și gând curat, și mâna curată, și obraz curat, și gură curată; numai cu cea mai adâncă scârbă sunt deci în stare să vorbesc despre murdării nepotrivite cu firea omenească. Nu-mi rămâne însă decât să-mi fac mie însumi silă spunându-ți ceea ce trebuie neapărat să știi, dacă e vorba să fii bine dumirit asupra oamenilor în mijlocul cărora mi-am petrecut viața.
Luând bilețelul scris de mine, Sergies s-a dus să facă ceea ce știa dânsul pentru ca adresata să-l primească cât mai curând.
«Sergies – i-am zis după ce s-a întors iar la mine – aș vrea să fac ceva.»
El s-a uitat în ochii mei și m-a înțeles – cum mă vei fi înțeles fără îndoială și tu.
«Să vii cu mine – a grăit pornind spre capătul lungului șir de ferestre. E bine, destul de bine, ce-i drept, oarecare murdărie, dar cu așa ceva suntem deprinși de prin gări, de pe la restaurante, de pe la judecătorii, de pe la școli, peste tot de pe la localuri publice.»
El nu spunea adevărul: ceea ce mi-a fost dat să văd aici nu mai văzusem nicăieri, ba nici că-mi închipuisem că era cu putință.
Am fost poftit să intru într-o încăpere largă și luminoasă, pardosită cu ciment și văruită de curând.
La dreapta erau așezate bine-știutele hărdaie – încă nedeșertate, iar la stânga se afla un fel de prispă lată – tot în ciment, în care se deschideau în șir bine măsurat opt găuri, deasupra cărora stăteau pe vine opt oameni. În fața lor, între prispă și hărdaie, stăteau alți câțiva făcându-și treaba mică. Capetele oamenilor erau pierdute în roiurile de muscărie, pe jos era baltă, printre picioarele oamenilor se târau niște viermi cu coada lungă, iar pereții cei de curând văruiți erau plini de urmele degetelor șterse de ei.
M-am retras zguduit de răzvrătire sufletească.
Încă din timpul copilăriei mi se înfipsese în minte gândul că are omul să-și satisfacă pe cât se poate de regulat trebuințele trupești, nu însă fără de sfială – ca dobitoacele și fiarele – ci retras unde nu-l văd alții. În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți m-am dumirit apoi că una dintre deosebirile dintre om și animale e simțământul de pudoare și că omul care a pierdut pudoarea, încât nu se mai rușinează, e dezbrăcat de firea omenească, căzut în rândul animalelor, capabil, după împrejurări, de orice neomenie. Văzând deci cele ce se petreceau în fața mea, îmi era rușine că sunt om.
«Ce e?» – mă întrebă Sergies.
«E oare cu putință să mă bag între atâția? – i-am răspuns. Aștept să scape și să iasă ceilalți.»
«Aidadee! – grăi dânsul. Sunt aici peste trei sute de oameni, care n-au altă treabă, și zadarnică o să-ți rămână așteptarea.»
Zadarnică a și fost. Nu mi-a rămas în cele din urmă decât să mă înjosesc și eu lepădându-mă de firea omenească.
Aceasta a fost cea mai .aspră parte a pedepsei ce am suferit. Multe s-ar putea zice pentru dezvinovățirea celor ce au croit-o; rămâne însă mai presus de orice îndoială c-a fost o mișelie de a mă trimite acolo pe mine, omul de șaptezeci de ani, care a muncit mult în viața lui fără ca să fi pierdut fie măcar și numai o clipă din vedere curăția sufletului și demnitatea omenească.
Am suferit-o însă și aceasta mărginindu-mă să zic: «Să le fie de bine!»
Toate celelalte erau bune.
Două zile în urmă Sergies a făcut ce-a făcut și mi-a adus de undeva o saltea de paie, minunată saltea. N-am ajuns însă să mă culc pe ea, căci în timpul plimbării noastre prin curte a furat-o cineva. Sergies mi-a dat apoi o rogojină, minunată și asta, iar ziua următoare a pus mâna pe altă saltea, ba mi-a furat de undeva și-o perină umplută cu paie. Pe la sfârșitul săptămânii aveam chiar și pătură, ca să nu mă mai acopăr cu haina mea.
«Binecuvântat să fie bacșișul, că toate se găsesc!» – zicea neamțul meu.
Bine și din ce în ce mai bine o duceam cu de-ale mâncării: azi borș cu fasole, mâine cartofi cu borș, poimâine varză acră fără bofș și iar d-a capo. Sufeream, ce-i drept, de o boală veche, și medicii mă opriseră să mănânc fasole ori varză. Nici nu mâncasem în timpul celor din urmă vreo zece ani. Cu atât mai cu poftă mâneam acum și mă simțeam sănătos tun.
Plutonierul apoi, după toate semnele țigan, făcea, așa mai cu perdea, comerț cu lapte, cu unt, cu brânză, cu fel de fel de fructe, cu ouă. Toate se găseau, dacă le plăteai bine. Sergies mi-a mijlocit un împrumut de 40 lei și – trai ca la Domnești.
Era pe timpul când oștirile române înaintau vertiginos în Ardeal, și comandantul fortului venea să ne pună pe două rânduri și să ne facă împărtășiri despre cele petrecute pe câmpul de război.
Comandantul acesta, maiorul Angheleanu, un om oacheș ca un țigan de cea mai curată rasă, țanțoș, vorbăreț și lăudăros, ne spunea mereu că el e om de rară bunătate și se simțea ridicat în slava cerului când lumea se aduna împrejurul lui și i se uita în gură. Eu, „om mai bătrân, nu prea puneam temei pe spusele lui și stăteam mai la o parte, ceea ce după toate semnele îl jignea.
«Dar dumneata – mi-a zis el într-un rând. Ce stai așa răzleț!?»
«Sunt solist și nu fac parte din cor – i-am răspuns. Ascult mai bine de la oarecare depărtare.»
Prieteni buni nu fuseserăm noi nici până atunci, dar nici de aici înainte nu ne-am făcut.
Câteva zile în urmă am fost puși iar pe două rânduri și comandantul a venit să ne spună că domnul Ionel Brătianu l-a însărcinat să ne trateze, drept dovadă că românii sunt popor civilizat, cu cea mai mare bunăvoință. Ca să facă apoi începutul, a trecut «prin fața frontului» oprindu-se la cei ce aveau să facă vreo reclamație ori să se plângă de vreun neajuns.
Eu o singură plângere aș fi avut să-i fac. O știi care. Era însă un lucru despre care nu se putea vorbi în auzul unui atât de mare număr de oameni, care nu se plângeau și ei de el. Celelalte toate erau bune: mâncărica bine aleasă și gătită cu îngrijire, apă curată și proaspătă, culcuș minunat, pe care avea fiecare dreptul să și-l aștearnă, lărgime multă, iar celelalte veneau ele de ele, ca urmări firești ale bacșișului prescris de obiceiul pământului. M-am retras dar și acum la o parte și m-am așezat pe o laiță de lângă perete.
Plutonierul, azi locotenent la Jilava, zis și «Fiertură», se repezi la mine.
«Cum îndrăznești să șezi în fața domnului maior!?» se răsti el la mine.
Mă uitai lung în ochii lui cei negri.
Maiorul trecuse înainte și se afla departe.
«Nu în fața, ci în dosul domnului maior mă aflu», îi zisei înveselit.
«Îți mai și umblă gura!?» – strigă plutonierul gata de a mă înșfăca.
Sergies, care se afla în apropiere și-și avea daraverile cu el, i se puse în cale.
«Stai, omule, îi zise, că tu nu știi cine e bătrânul acesta!»
«Bătrân o fi, răspunse țiganul, care nu era prost, dar dacă și om de treabă ar fi, nu l-ar fi trimis stăpânirea aici.»
Cu toate acestea el nu m-a mai supărat – după ce Sergies i-a dat și alte lămuriri mai pozitive.
Aceasta a fost cea din urmă din supărările ce-am avut la Domnești: de aici înainte, tot bine și numai bine.
Zicea Sergies și mai ziceau și alții că sunt între noi și lichele, pungași ori spioni, care trag cu urechea și spun chiar și ceea ce n-au auzit ca să se pună bine cu «zbirii»; eu n-am cercetat însă dacă e ori nu adevărat aceasta; mie toți îmi erau tovarăși de suferință, care aveau deopotrivă dreptul de a cere să-mi dau silința de a le face suportabilă viața și astfel cu toți mă potriveam.
Unul singur a fost care n-a stat niciodată de vorbă cu mine.
Erau acolo mai mulți preoți catolici, între care canonicul Auner, între altele și coleg al meu la școala evanghelică, părintele Giamurov, un om cu cultură întinsă, și alți câțiva, cu care era o plăcere să stai de vorbă. Părintele Bălan, parohul bisericii române greco-catolice, fugea însă de mine ca dracul de tămâie. Ceilalți toți eram pușcăriași cinstiți, iar eu, aici ca pretutindeni om al bunei rânduieli, țineam ca nici pe părintele Bălan, mai ales pe el, să nu-l supăr. De dragul lui aș fi fost în stare să plec de la Domnești și să mă întorc acasă.
Cu toate acestea, într-una din zile ne-am pomenit cu Bolentinul distribuitor, care tot cu gesturi teatrale s-a pus să ne cearnă și să despartă bobul curat de neghină și de ciuruc.
După ce a constatat cine are și cine nu are <