Iubite amice,
Între școlile de gospodărie casnică, pe care le-am vizitat când cu călătoria noastră prin țări apusene, nu avea nici una atâta lărgime ca cea de la Măgurele, care avea lăptărie, prăsilă de porci, curte de păsări, grădină de legume, pomăt, vie și tot ceea ce se mai cere pentru practica gospodăriei casnice în toate amănuntele ei.
S-a întâmplat apoi că doi oameni cumsecade, farmacistul Munteanu și medicul Emil Pop, au luat în arendă moșia Băneasa și-au înființat pe ea o lăptărie model, care pune la București în vânzare lapte sterilizat de cea mai bună calitate. Din nenorocire însă, anul a fost secetos, nutrețul s-a scumpit și astfel cei doi arendași au ajuns în mare strâmtoare, iar proprietarul moșiei nu voia cu nici un preț să-i păsuiască. Falimentul era deci inevitabil. Mai înainte de a li se fi pus sechestrul, ei au vândut ce-au putut din vacile lor, și unul dintre funcționarii Academiei Române a cumpărat și el o vacă cu lapte și două vițele mai mici de un an.
Vaca era folositoare, căci dădea peste 20 litri de lapte pe zi, dar cele două vițele, deși foarte frumoase, rasă de Pinzgau curată, mai aveau să fie hrănite timp de trei ani cel puțin pentru ca să poată fi de vreun folos. Era deci foarte apropiat gândul de a le trimite la Măgurele, unde se hrăneau alături cu celelalte vite din nutrețul cosit fie din parc, fie din luminișurile zăvoaielor.
Coconul Iancu Kalinderu, care ținea mult la Institutul înființat de dânsul, venea des pe la Măgurele. Fiind și administrator al domeniului Coroanei, se interesa și de gospodăria Institutului, care în înțelegere cu dânsul și mai ales după îndrumări date de el fusese organizată. Era deci peste putință ca el să treacă cu vederea cele două vițele frumoase.
Te întreb: ce trebuie să fac eu?
În mijlocul lumii în care ne aflăm, oamenii mai cu minte decât mine ar fi tăcut poate și ar fi lăsat-o încurcată. Eu eram împins de firea mea să spun adevărul.
«Frumoase vițele aveți!» – a râs coconul Iancu zâmbind și a mers mai departe fără ca să lungească vorba.
Abia după masă, când ne luam cafelele și era și soția mea de față, el și-a adus iar aminte de cele două vițele.
«N-o să vă supărați dacă vă încredințez că domnul acela nu vă este prieten» – a zis el.
«Nu mi-a fost, nu ne este și nici nu poate să ne fie, căci prea e mare deosebirea sufletească între el și noi» – am răspuns eu. «El e însă om de încredere, oarecum mâna dreaptă a domnului Dimitrie Sturdza și e în interesul Institutului să ni-l facem binevoitor.»
«Ai multă dreptate», a zis coconul Iancu. «E un lucru fără de importanță: cele două vițele se strecoară și ele pe lângă celelalte vite, și eu sunt de părere că era chestiune de tact chiar să-i faci propunerea de a le trimite aici. Dacă era însă om corect și prieten al D-voastre, el nu primea. Acesta e numai un mic început. Mâine urmează alta, poimâine iar alta și așa mai departe. La Academie sunt apoi mulți funcționari și n-are să te mire dacă toți apucă pe același drum. D-voastre aveți aici vie, pomi, grădină de legume, curte de păsări, lăptărie, la care scoateți unt și brânză, tăiați porci și scoateți șunci, slănină, costiță și mușchi afumați, aveți atelier în care se lucrează frumos.»
«N-avem, domnule Kalinderu, destul pentru noi», l-am întrerupt eu, «și e un hotar peste care nu se trece.»
«Nu mă îndoiesc!» – a întâmpinat el. «Sunt încredințat că n-o să trageți de la gura celor de aici pentru ca să le faceți parte celor de acolo. Tocmai de aceea însă vă luați la harță cu dânșii, vă faceți o mulțime de neplăceri și vă luptați cu greutăți care ne fac și nouă bătaie de cap. Academia are moșii date-n arendă și case închiriate, tipărește cărți și face fel de fel de cheltuieli. Știm noi cum avem să stăm pretutindeni de pază. Eu în tot cazul vă sfătuiesc să nu vă faceți o părere greșită că la mijloc e încredere.»
După cele spuse de dânsul, D. A. Sturdza făcuse, ca om politic, și unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă și se folosise pentru
aceasta de unii dintre funcționarii de la Academie, care acum îl terorizau scăpând vorbele: «Multe știu eu!» Kalinderu stătea mereu la pândă și se lupta fără de curmare ca să-i țină în frâu pe oamenii aceștia și să scape și pe Sturdza de stăruințele lor.
Sunt foarte interesante amănuntele acestei lupte, și ele aruncă o lumină vie asupra timpului în care s-au desfășurat. Eu însă nu pot să stărui asupra lor. Mă mărginesc a-ți spune că mi-a fost trimis portar la Măgurele un oarecare Ilie Popescu, agentul de poliție care de obicei însoțea pe Regele Carol I când ieșea pe jos la plimbare, deci un om deprins a se uita bine, ca să vadă tot ceea ce se petrece în jurul lui.
Eu l-am făcut în același timp și un fel de intendent, ca să le poată vedea cu atât mai bine toate.
Noi aveam la Măgurele nevoie de grâu pentru pâine, de carne, de ale băcăniei, de lemne, de petrol, de stofe pentru îmbrăcămintea elevelor și de fel de fel de alte lucruri, cum sunt încălțămintea și toate cele de la librărie.
Cel mai comod lucru ar fi fost să cerem acestea de la Academie, care le procura și ni le trimitea. Am făcut însă constatarea că negustorii ne dau un rabat de zece la sută, dacă cumpărăm noi înșine.
Obiceiul pământului era, ce-i drept, că ni se dădea contul pentru suma întreagă, dar după ce-l achitam, ni se restituiau zece la sută. Eu am stăruit însă ca și cele zece la sută să fie scăzute din cont ori să ni se socotească cele cumpărate cu zece la sută mai ieftin. Era deci lucru cu minte ca portarul intendent să cumpere, iar conturile să le achit eu.
După ce a ieșit prima serie de absolvente, am desființat posturile de bucătărese și de chelnăriță și atât la bucătărie, cât și la cămară făceau practică elevele, care înregistrau tot ceea ce intra în cămară precum și tot ceea ce ieșea din ea.
Coconul Iancu putea să fie liniștit.
Toate cele cumpărate, precum și toate cele ieșite din gospodăria Institutului erau înregistrate de eleve și, chiar și dacă am fi voit, n-am fi putut să le facem parte «altora» fără de știrea elevelor, care treceau în registre și tot ceea ce se lua din cămară.
Mai era apoi și altceva.
Făcându-le Regelui și Reginei dare de seamă despre mersul Institutului, am spus, între altele, și că mai multe dintre eleve, întorcându-se după vacanță în școală, erau cu desăvârșire zăpăcite, încât a trebuit să treacă săptămâni, ba chiar luni de zile, pentru ca să-și vină în fire.
«E cea mai primejdioasă vârstă – a zis Regele – mai ales în țara noastră, unde nu e îndestulătoare priveghere asupra tinerimii.»
«Eu – a adăugat Regina – sunt de părerea că Academia ar trebui să nu le dea elevelor voia de a petrece vacanțele în familie. Tocmai în timpul lunilor de vară fac mai bine practică în ale gospodăriei.»
«Foarte greu! – a întâmpinat Regele. – Lasă că toate școlile au vacanțe și că în timpul vacanțelor se fac economii însemnate, dar au și profesoarele dreptul de a se recrea după zece luni de lucrare întinsă.»
Deoarece Regina cu toate acestea stăruia, am spus că voi face raport în chestiunea aceasta.
«Nu! – a zis Regele. – Dumneata raport să nu faci. Să vorbești cu amicul nostru Kalinderu, care va vorbi cu domnul Sturdza. Raportul îl vei face numai dacă ți se va cere.»
Așa am făcut nu numai în chestiunea aceasta, ci totdeauna. Nimic de capul meu n-am început și niciodată n-am cerut de la «Academie» nimic fără să fi luat mai înainte înțelegere fie cu D. Sturdza, fie mai ales cu coconul Iancu, omul totdeauna doritor de binefaceri.
Mai fiind pe deasupra și iubirea elevelor, care le făceau toate în Institut, nici cei mai pricepuți oameni nu puteau s-o scoată tot atât de bine ca noi și, după plecarea noastră de la Măgurele, toate au mers din bine în rău și din rău în mai rău.
Eu te rog să faci o singură comparație, care se poate exprima în cifre.
Anul școlar 1907-l908 a fost cel din urmă dintre cei patrusprezece în care Institutul a stat sub conducerea noastră. Erau șase clase, cinci de studii și ai șaselea an de practică. Timp de nouă ani, până la 1916-l917, când erau numai cinci clase, cheltuielile s-au sporit cu aproape 80%.
În bugetul de la 1907 – l908 cele prevăzute pentru medicamente, dentist, câmp, parc și excursii sunt cuprinse în cele 3.252 lei la «diverse».
Mira-te-ai câte poate să născocească omul stăpânit de rele îndemnuri și iar te-ai mira dacă ți-aș spune cum s-au adeverit prevederile coconului Iancu și cum a trebuit să ținem piept mai cu unul, mai cu altul dintre cei ce se socoteau stăpâni la Academie. Toate silințele lor au rămas însă zadarnice câtă vreme coconul Mitiță și coconul Iancu țineau să nu se jignească unul pe altul. La 1906 însă coconul Iancu a început să facă și ceea ce prea bine știa că nu îi este coconului Mitiță pe plac.
Liberalii erau adică porniți spre răzvrătire pentru că Regele Carol I își serba jubileul fără ca să-i fi chemat pe dânșii la putere, și coconul Mitiță, care era șeful partidului liberal și om zăcaș, dacă nu chiar sectar, nu voia să știe nimic de expoziția pusă de conservatori la cale. Cu totul altfel vedea lucrurile coconul Iancu, care era cap mai bine cumpănit și mai deschis, iar eu nu puteam decât să-i dau dreptate. Era peste putință ca Institutul Ioan
Oteteleșanu să nu ia parte la expoziție, și am făcut o mulțime de lucruri fără ca să mai ținem seamă dacă se supără ori nu coconul Mitiță.
Văzându-l că se supără, oamenii săi de la Academie au început lupta contra urgisitului grec, deci și contra mea, ingratul, care s-a făcut «unealtă» a «Fanariotului».
Dacă-mi dă bunul Dumnezeu viață și sănătate, îți voi face împărtășiri despre amănunte foarte interesante din lupta aceasta. Deocamdată află numai că-n timpul discuțiilor pe care le-am avut în câteva rânduri noi trei s-au ivit primele semne ale bolii nervoase de care era cuprins D. Sturdza și că-n timpul expoziției jubiliare au început unii dintre liberali, între care și tânărul I. Brătianu, să lucreze prin dosul șefului în înțelegere cu agenții Angliei.
Au urmat răscoalele țărănești, care încă în toamna anului 1906 au fost pregătite printr-un fel de rezistență pasivă a țărănimii. La Măgurele viața era din ce în ce mai nesuferită; pe lângă toate celelalte, de la Academie se lucra spre a ne ridica în cap personalul didactic, ba chiar și elevele.
Urmează lovitura hotărâtoare.
Neamul Românesc publică în numărul de la 15 Iulie 1907 (pag. 322), sub titlul Semne bune de dincolo, un articol în care, între altele, se zice:
«Și românii din Ungaria… prea mult s-au închis în rosturile lor, prea încrezător s-au rezemat pe puterile lor, prea neglijent au tratat de un timp, în avântul activismului eroic, această Românie de la care, cum îmi spunea unul mare printre tineri, „s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat”.»
Deoarece vorba aceasta mi se zisese și mie, i-am adresat profesorului N. Iorga, autorul articolului, o scrisoare în care arăt de ce adică nu mai au românii de dincolo ce să aștepte de la frații lor din România. El mi-a răspuns stăruind să-i dau voie să publice scrisoarea mea, căci interesul public cere aceasta.
Precum mă știi, vei înțelege că nu puteam să-i răspund decât că ceea ce i-am spus lui sunt gata să spun și-n fața lumii.
În numărul de la 29 Iulie 1907 (pag. 385) au fost deci publicate următoarele scrisori:
Iubite amice,
Sunt acum douăzeci și mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oară vorba că soarele pentru toți românii la București răsare. Am fost dar și eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat». Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ți-a făcut mărturisirea aceasta.
Sunt și eu „de dincolo” și-mi cunosc frații cum numai puțini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om făcut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România.
Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România.
Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei.
Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia.
Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte.
Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri.
Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importanța ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seamă de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor.
E cu toate acestea adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.
Oameni cu judecată dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici.
Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze.
Salutări frățești.
Măgurele, 20 Iulie, 1907.
Ioan Slavici
Dragă domnule Slavici,
Îți mulțumesc pentru frumoasa scrisoare. Nu e nimic din ce se cuprinde în ea pe care, cu aceeași durere ca dumneata, nu l-aș iscăli și eu. Zilnic îmi dau mai mult seama în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară! Doar de la tinerii ce se ridică într-un anumit mediu școlar, cultural și mai ales literar dacă aștept ceva.
Dar și așa nu știu ce viață vor avea copiii mei.
Iată însă de ce mi-e necaz pe cei de dincolo, adică pe câți din ei vorbesc, scriu și conduc. Ei nu vor să înțeleagă – și unii nu pot – un lucru: că viața românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă același viitor, rezemat pe dezvoltarea și îmbrățișarea unei anumite culturi și pe crearea unei solidarități naționale, că soarta acestei culturi și putința acestei solidarități militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul și, oricât de slab ar fi, e grosul armatei.
Pieirea României înseamnă, evident, sfârșitul românismului, fiindcă de soarta noastră nu se interesează frați apropiați și puternici cum e cazul pentru semințiile slave. Însă, ori România va fi cum o dorești dumneata și cum o doresc eu, ori va pieri în felul cel mai rușinos, sistem leșesc, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus – evaporare superficială – și prin eroziunea temeliilor, lăsarea în sărăcie, întuneric și disperare a claselor de jos. Cum zici și dumneata, când se dă o astfel de luptă, cei de dincolo nu ne pot lăsa fără sprijinul lor moral, care înseamnă mare, foarte mare lucru, căci vorba lor vine ca o judecată nepărtinitoare, dar mișcată, a posterității. Acest sprijin să ni-l dea nouă care, în alte împrejurări în ale noastre, le-am putea da atâta. Lasă pacatele noastre aici, dar să ne ajute a le distruge – pentru noi și pentru ei.
De ce nu vor? E așa de dulce cutare mic ajutor primit de la unul și altul, așa de plăcut cutare compliment al lui Tache Ionescu, așa de temut cutare gest al lui Dim. Sturdza, încât prin tăcerea și indiferența lor, ei să fie, de fapt, de partea politicienilor, a lui Goliat grozavul, față de care nu știu dacă vom avea soarta lui David. Așa a făcut Bariț și toți cei mari ai lor față de stările de lucruri din Principate?
Ceea ce am zis noi, prof. Iorga și eu, gândeau mulți, între care chiar și coconul Mitiță însuși. Una e însă s-o gândești și alta s-o și spui în gura mare, ca toți s-o audă. Tinerimea liberală, marii vinovați au sărit în picioare ca arși cu fierul roșu, și coconul Mitiță, care pe lângă toate celelalte mai era și șef al partidului liberal, ba chiar ministru președinte, a fost nevoit să arate că nu suferă ca un subaltern al său să-și permită luxul de a spune fără de înconjur ceea ce simte și gândește despre păcatele «păturii superpuse». Chiar și unii dintre binevoitorii mei își dădeau silința să mă încredințeze că, date fiind legăturile mele și poziția în care mă aflam, nu aveam să-mi dau învoirea pentru publicarea scrisorii, iar coconul Iancu stăruia cu tot dinadinsul ca din dragoste către copiii mei și în interesul Institutului nu numai să tac, ci să mă și dezic.
I-am răspuns că nu-mi este iertat ca de dragul copiilor mei să fac ceea ce în gândul meu este o mișelie pentru care toată viața mi-aș face mustrări, iar pentru Institut e rău dacă plec, dar, poate, încă mai rău, dacă soția mea și eu rămânem și-l conducem în luptă cu cei ce-și dau silința să-mi ridice în cap personalul didactic, slugile, până chiar și elevele.
Am plecat deci la sfârșitul anului școlar.
Am să-ți mai spun că soția mea, după ce jertfise patrusprezece din cei mai frumoși ani ai vieții sale, s-a ales cu o gratificație de 10.000 L. și cu nădejdea de a primi o pensie de 75 L. pe lună după ce va fi împlinit vârsta de 58 de ani.
Lupta contra lui Ioan Kalinderu s-a urmat cu încă mai mare înverșunare, încât pentru noi era o chestiune de bun simț să stăm la o parte pentru ca să nu se mai poată zice că din răutate ori din porniri de răzbunare zgândărim. Cu toate acestea nu se poate închipui infamie de care cei de la Academie nu s-au folosit spre a face ca lumea să creadă că la Măgurele s-au petrecut fel de fel de lucruri grave, în urma cărora nu i-a rămas Academiei decât să ne depărteze de acolo.
Omul care mai bine decât oricine știa ce s-a petrecut și ce nu s-a petrecut la Măgurele și de ce anume am fost depărtat eu de acolo era fără îndoială Ioan Kalinderu. Soția mea i-a adresat deci o scrisoare, în care l-a rugat să-i spună dacă e ori nu adevărat ceea ce unii dintre funcționarii Academiei Române le șoptesc la ureche celor ce voiesc să-i asculte.
Ea a primit următorul răspuns:
21 Ianuarie 1909
Onorată doamnă,
Am primit scrisoarea dumneavoastră. N-am putut răspunde însă mai curând fiindcă am lipsit câteva zile din București pentru a mă liniști puțin de suferințele atât familiale, cât și de altă natură, de care am fost încercat anul trecut.
Am fost și eu mâhnit de plecarea dumneavoastră de la Măgurele. Dar vă pot afirma în toată conștiința că pe când eu v-am fost sincer, devotat și am făcut tot ce-am putut, dumneavoastră care aveați tot interesul a rămâne la institut nu mi-ați dat nici un ajutor și n-ați ținut seamă de recomandările pe care vi le făceam tocmai pentru a preîntâmpina deznodământul.
În asemenea împrejurări a trebuit să văd silințele mele zadarnice și natural să convin la hotărârea luată de Academie. .
Tot ce am mai putut face a fost să caut a obține cât mai mult pentru dumneavoastră. Nici azi nu mă dau înapoi, dacă credeți că vă pot fi folositor, deși am regretat că de la plecarea dumneavoastră nu mi-ați dat nici un semn de viață, poate fiindcă nu mai voiți a fi în relații cu mine.
Fiindcă mi-ați scris, vă mai pot comunica că eu n-am nici o cunoștință de înscenările la care faceți aluzie. La mine n-a venit nimeni de la institut sau din altă parte să defăimeze sau să încerce măcar a îngâna vreo insinuare, iar cât pentru unele greutăți, despre care mi-ați pomenit altă dată că le-ați avut din cauza relațiilor domnului Slavici cu vechii săi amici3, de acestea nu puteam fi eu responsabil.
Vă doresc, doamnă, dumneavoastră și întregii familii, tot binele și vă rog a primi încredințarea considerației ce vă păstrez.
I. Kalinderu
Te rog acum să-ți aduci aminte de cele cuprinse în scrisoarea ce mi-a adresat T. Maiorescu la 8/20 Aprilie 1874 și-mi vei da dreptate, dacă-ți spun că tot oamenii cu care m-am luptat la Putna m-au silit și să plec de la Măgurele, iar de la Măgurele drumul mă ducea drept la Fortul Domnești, la Luvru, la Hotel Modern și la Văcărești.