Iubite amice,
Ieșit la aer, am început să mă plimb pe șoseaua de la dreapta bisericii, care, fiind în bătaia soarelui, era mai zbicită. Nu mai era, parcă, mirosul greu din ziua trecută. Se vede că-l luase băltărețul, care adia dinspre câmpia ce se întinde până în valea Sabarului. În tot cazul era mai bine decât în salonul din care scăpasem.
Peste puțin au început să iasă stafiile care mă înspăimântaseră la sosirea mea, ici una câte una, colo câte doi-trei dintr-o dată, mulți băietani ba chiar și copii de câte zece-doisprezece ani. Ei însă nu se plimbau, ci se așezau în bătaia soarelui pe sub ziduri, mai ales de-a lungul bisericii. Pe ici, pe colo câte unul mai îndrăzneț se uita cu ochi stinși și răsuflând din greu la mine, apoi își rotea fricos privirea, ca să vadă dacă nu cumva e prin apropiere vreun gardian, care îl vede întinzând mâna pe cerșite.
Mă știi că nu eram om căruia îi este dată mulțumirea de a potoli fie chiar și numai pe o clipă foamea unei atât de mari mulțimi de flămânzi. Răpus în toate acestea de milă, am scos punga. Cea mai mică din hârtiile din ea era una de doi lei, prea mult pentru oameni ca mine.
«Haide! Fie și asta!» mi-am zis însă și i-am întins-o unuia dintre copii.
El și-a retras mâna.
«Ce să fac eu cu ea? – mi s-a tânguit. O bucată de pâine, fie chiar și numai o cojiță uscată.»
M-am încredințat în urmă că acesta nu era «gestul» lui: cei mai mulți făceau așa.
De ce?
Pentru că îndată ce se afla că au bani, mâncau trânteală și li se luau banii.
Am văzut în mai multe rânduri chiar scene și mai caracteristice.
În anumite zile, rude ori prieteni au voie să-i vadă pe deținuți, să vorbească cu dânșii prin zăbrele în fața gardianului și să le dea primeneli ori de ale mâncării.
Când vreunul mai plăpând e chemat la vorbitor, alții stau în dreptul bisericii la pândă. Întorcându-se apoi fericitul vizitat cu legăturica, se produce o îmbrânceală și peste puțin nu se mai știe ce s-a făcut legăturica.
Era foarte primejdios darul de milă pe care voisem să i-l fac copilului.
Câtva timp în urmă curtea a răsunat de un cor bine condus. Erau vreo zece dintre socialiștii adăpostiți la spital. Plimbându-se pe coridorul din fața celulelor, ei cântau Internaționala.
Erau oameni rău de tot ciomăgiți la 13 Decembrie, plini de vânătăi, unii cu răni nevindecate încă ori bolnavi pe urma primejdioaselor leziuni interne.
Îți mărturisesc că spre rușinea mea nu prea știam ce va să zică socialism și aveam rea părere despre socialiști.
Șirian de baștină și copilărit în mijlocul poporului, eu eram încă de acasă om cu vederi conservatoare, care are un adevărat cult pentru tradițiile naționale în toate privințele. Acest cult s-a dezvoltat apoi sub înrâurirea lui Șaguna și a aderenților lui, prin legăturile mele cu Eminescu și prin viața petrecută în mijlocul junimiștilor. Socialiștii erau deci pentru mine unii dintre dușmanii cei mai primejdioși ai neamului românesc, zguduitorii din temelie ai vieții naționale românești.
Auzindu-i acum cântând și văzându-i voioși, am zis cu toate acestea «Bravo vouă». «Ăștia sunt oameni!»
Asemenea oameni nu mai văzusem decât la Sibiu, unde câțiva inimoși ucenici ai lui Șaguna au ținut ani de zile de-a rândul piept cu o lume întreagă.
Am căzut deci în păcatul de a dori să fac cunoștință cu cântătorii din coridorul celulelor.
Câțiva dintre dânșii au coborât scările, ca să se plimbe pe unde mă plimbam și eu, acum nu singur, ci cu doi dintre colegii mei.
Între cei coborâți se aflau atât Frimu, cât și Cristescu, amândoi oameni istoviți de grele suferințe trupești, slabi și palizi la față, dar altfel mult deosebiți unul de altul.
Frimu, un fel de răzeș morocănos, umbla cam plecat din spinare, cu pas rar și călcat cu îndărătnicie, cântărea fiecare vorbă pe care o rosteai și cu atât mai vârtos fiecare vorbă ce urma să-i iasă din gură. Era omul din care, vorba românului, ai să scoți vorba cu cleștele. Fața lui, ochii lui, mai ales zâmbetul cam sceptic de pe buzele lui, întreaga lui ființă îmi impuneau și mă simțeam jignit de simțământul că nu se simte deocamdată îndemnat a sta de vorbă cu mine.
« Cristescu, om mai tânăr, băiat levent, cum s-ar zice, chipeș, îmbrăcat cu un fel de elegantă neglijență, era, din contră, vioi, plin de vlagă, deși obosit, maestru în ale vorbirii și mereu pornit spre gesturi largi și energice. El mă știa bine din lucrarea mea literară și, spre marea mea uimire, mă socotea drept «unul dintre ai noștri».
Chiar dacă n-aș fi ținut eu, ținea el să stăm de vorbă și peste puțin m-am simțit sufletește foarte apropiat de dânsul.
«Uite! – îmi zise arătând cu un gest energic asupra fraților noștri de sub ziduri. Și aceștia sunt oameni care trăiesc în mijlocul unei societăți civilizate, într-un stat organizat după cele” mai bune modele, sub un guvern care se simte menit a înființa România Mare și a o consolida.»
Nu-mi rămânea decât să-i mărturisesc că gândurile lui sunt și ale mele, deși nu sunt socialist.
«Mi-e rușine că sunt om și român când văd cele de aici», i-am zis.
«Ai venit abia ieri seară: n-ai văzut nimic – răspunse el. Să vii să-ți arăt eu, care am mania de a pipăi toate rănile nenorocitei noastre țări.»
M-am dus, ne-am dus amândoi și au mai venit cu noi și fanaticul Teodorescu, și avântatul Bălineanu, și totdeauna sarcasticul Vasilescu de la sondele din Câmpina.
N-am să-ți spun, iubite, ce-a zis fie unul, fie altul dintre noi, ci numai ceea ce am văzut și gândit eu însumi.
Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtina iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu niște cârpaci neajutorați.
Eu puține am să-ți spun, iar tu multe ai să gândești.
Am ajuns la localul băilor.
O lege de la 1874 prescrie, așa mi s-a spus, că oricare deținut are, înainte de toate, să fie îmbăiat și dezinfectat. Luând administrația penitenciarului, germanii au executat legea aceasta zidind o casă nouă, unde au instalat o sală mare, în care noii veniți se dezbracă și așteaptă să le vină rândul, un coridor, prin care trec nevăzuți la baie, o sală pentru băi sistematice și alt coridor, prin care ies să se îmbrace. Alăturea au mai adăugat apoi o etuvă de despăduchere și un lavabou.
Acum stabilimentul acesta era părăsit. Apa de zăpadă topită pătrundea prin acoperiș, tavanele erau pe ici, pe colo căzute, dușumelele putreziseră, tencuiala pe ici, pe colo era și ea căzută de pe pereți.
Părăsită era marea sală, în care se aflase tipografia. Mai rămăsese în ea o mare mașină de tipar. Casa era de altminteri în stare mai bună, dar geamurile erau în mare parte sparte, temelia căzuse și aici în multe părți, scocurile de la streșini erau înfundate și numai pe ici, pe colo mai rămăsese câte un burlan de scurgere.
Aceasta e de altminteri starea tuturor acoperișurilor. Vântul a luat pe ici, pe colo tabla încât se vede astereala, la turle și la clopotniță sunt descoperiți chiar și unii căpriori, scocurile sunt înfundate și azi, după vreo opt luni, pline de buruieni, iar burlane abia pe ici, pe colo au mai rămas.
Am trecut printre mormanele de gunoi la biserică.
Jale adâncă m-a cuprins.
Un nenorocit, cine o fi fost, a dat șoselei scurgerea spre biserică. Stând astfel temeliile mereu în apă, ele încetul cu încetul s-au măcinat și zidul, deși neobișnuit de gros, a crăpat de la pământ până sub acoperiș, încât a trebuit să se pună pe sub streașină un brâu de fier, ca să nu se surpe întreaga zidire. Deoarece apa se scurge peste pereți, mai ales de pe ciubuce, a căzut tencuiala, iar brâul admirabil sculptat și pervazurile frumoase ale ferestrelor sunt pline de mușchi și în mare parte măcinate. În aceeași stare se află și cele opt coloane de piatră din pridvorul bisericii, minunate atât ca proporții arhitectonice, cât și ca amănunte de sculptură în stil oriental.
Cât pentru interiorul bisericii, mă mărginesc a-ți spune că pictura, atât aici, cât și în paraclis, un adevărat monument din secolul XVIII, e pierdută în mare parte pentru istoria culturală a țării.
«Să mergem acum la minori – mi-a zis Cristescu. E destul să-i vezi pe ei, pentru ca să nu mai ai nevoie de a-i vedea și pe ceilalți.»
«Academie de înalte studii pungășești – adăugă unul dintre ceilalți. Cine intră odată aici nu mai iese decât hoț de profesiune – care săvârșește faptele rele fie chiar și numai spre a avea mulțumirea de a le fi săvârșit.»
Minorii aceștia sunt cea mai sugestivă parte a lumii de la Văcărești. Mi-am dat multă silință să mă dumiresc în ceea ce-i privește și-ți voi vorbi despre ei și numai despre ei în altă scrisoare. De astă dată îți spun numai că am intrat într-o sală mare, așa-zisa sufragerie, în care se aflau vreo 15 paturi, tot fier veritabil și scânduri de brad adevărat. Minorii, vreo optzeci, între care mulți copii, erau îngrămădiți prin colțuri șezând pe jos și înghesuindu-se, ca să se încălzească unii pe alții.
Niciodată nu-mi putusem închipui că e în lumea aceasta asemenea priveliște cu putință.
Văzându-i goi aproape și cu oasele ieșite prin pielea zbârcită și în culoarea țelinei uscate, am întrebat cum dorm ei și ce mănâncă.
«Dorm câte patru și mai mulți într-un pat – mi s-a răspuns – rămân cei mai slabi pe jos și mănâncă bătăi când unii de la alții, când toți de la gardieni ori de la hoții cei mari.»
«Cei mai bine făcuți dintre dânșii – adăugă altul – sunt apoi luați în antrepriză și oferiți cu câțiva lei pentru abuzuri sexuale ori se dau ei înșiși pentru o bucată de pâine.»
«Să mergem mai departe» – am zis aducându-mi aminte de Virgiliu, care-l purta pe Dante prin infern.
«Să mergem la spital – grăi Virgiliu al meu – că n-ai văzut încă decât introducerea.»
Spitalul nu era un adevărat spital, căci nu am găsit în el nici medic, nici medicamente, nici bolnavi, ci numai rămășițe de ființe omenești, care nu mai au nevoie nici de medic, nici de medicamente.
«Îi vezi – grăi Virgiliu al meu. Aici oamenii sunt aduși numai ca să moară cu bună rânduială. Când aiurea, foamea, frigul, boala ori bătăile îl sleiesc pe vreunul, încât trage de moarte, unul dintre ceilalți îl ia în spinare și-I aduce aici. O să vezi în fiecare zi câțiva dintre aceștia cu capul căzut pe umărul celor ce-i duc și bălăbănindu-le mâinile și picioarele. Dacă găsesc aici un pat, mor ca toată lumea; iar dacă paturile sunt toate pline, scapă din lumea aceasta întinși pe jos. Dar să vii să-i vezi.»
Ne-am coborât într-un coridor pardosit cu asfalt, în care se afla o masă mai lungă. Pe masă erau întinse patru cadavre, două câte două. Pe jos zăceau alte cinci, între care unul al unei femei, din întâmplare o evreică.
«Aceștia au fost și ei oameni – zise el. Îi vezi pe toți în pielea goală. Îndată ce-au murit, le-au furat trențele de pe leș. Femeia aceea mai rămăsese cu cămașa. De azi dimineață, când au adus-o, i-au luat-o și pe aceea.»
Am stat și-am stat cuprins de un simțământ pentru care nu sunt vorbe în graiul omenesc, și binecuvântam pe cei ce m-au ajutat, trimițându-mă la Văcărești, să văd și aceasta mai înainte de a fi murit.
Erau toți morți fără lumânare, cărora nimeni nu le-a închis ochii, nimeni nu le-a pus mâinile pe piept, pe care nimeni nu i-a bocit, cărora nimeni nu le-a citit molifta de iertare, pe care nimeni nu avea să-i prohodească.
Schelete înfășurate în piele subțire, parcă tăbăcită și cam în culoarea cozonacului bine copt, pântece lipite de spinare, coșul pieptului ieșit, mâini și picioare chircite în fel de fel de chipuri, ochi holbați, guri pe ici, pe colo rânjite, din care ies la iveală dinții, fețe în care se oglindea starea sufletească din clipa în care s-au curmat bătăile inimii.
M-am uitat și iar m-am uitat, și ochii mi s-au oprit în cele din urmă asupra unuia care fusese om tânăr, voinic și cu deosebire frumos, cu fața curată. Fusese ras și la barbă, și la mustăți, precum se vedea, cu vreo două săptămâni mai înainte de moarte și în timpul tângirii îi crescuseră țepoase barbă și mustăți. Nu e în lumea aceasta pictor care ar fi în stare să reproducă beatitudinea rămasă în fața acestui om scăpat din lumea ticăloșiilor.
«Am văzut acum destule!» zisei întorcându-mă spre ieșire.
«Mai e încă ceva» – grăi unul dintre tovarăși și mă duse printre leșuri la unul dintre colțurile din fund.
«Iată – zise arătându-mi o grămăjoară colcăitoare – aceștia sunt păduchii care-l părăsesc pe om îndată ce i se răcește sângele în vine, un semn că oamenii aceștia au fost aduși aici încă mai înainte de a fi încetat inimile lor a bate.»
Ieșind iar la aer și la lumină, ne-am aflat față în față cu un fel de camion, în care se aflau două coșciuge de scânduri subțiri netrase la rindea. Doi dintre morți au fost aruncați cap la picioare într-unui din coșciuge, iar în celălalt au fost tescuiți alți doi și pe deasupra lor trupul evreicii. Deoarece unul dintre brațele acesteia era ridicat spre cap, unul dintre voinicii de față a frânt cu o lovitură zdravănă brațul, ca să încapă în coșciug.
«Cum rămâne cu ceilalți patru? – întrebă domnul Bogdan- Pitești, care venise și el împreună cu alți câțiva la această ceremonie lugubră. Nu-i ia și pe ei?»
«Nu li s-au făcut încă formele» – răspunse gardianul spitalului.
Vei fi zicând că tot așa era și pe câmpul de război, unde eu aveam un fiu și trei gineri.
O fi fost chiar mai urât, dar tocmai de aceea nu aveam să fiu prigonit eu, care ziceam că omul numai dezbrăcat de firea omenească se poate avânta în război.