Iubite amice,
Îmi vine să-ți aduc aminte de vorba «Fă-mă, mamă, cu noroc și apoi m-aruncă-n foc».
S-a nimerit adică, norocul meu, că director al penitenciarului din Vaț era domnul Kovâcs, un om acum bătrân, care a stat și el, când cu revoluția de la 1848, timp de vreo opt ani în temniță și astfel cunoștea din propria lui intuiție amarul zilelor trăite la «răcoare».
Aflând că a venit la Vaț și soția mea împreună cu copilul nostru, el dădea cu socoteală că mi s-a croit o prea aspră pedeapsă și mă socotea vinovat de a fi pierdut din vedere că soția mea, deși nevinovată, are să sufere de pe urma faptei mele chiar mai mult decât mine însumi.
Nu era tocmai așa.
În adevăr, redactorul răspunzător de atunci al Tribunei primise răspunderea pentru articolul «incriminat», ba se declarase chiar autor și procesul nu fusese pornit contra mea. Se știa însă că în adevăr eu scrisesem articolul și mai ales adversarii români ai Tribunei o spuneau aceasta cu multă stăruință. Ținând deci seamă de efectele morale ale procesului, noi amândoi, adică nu numai eu, ci și soția mea, nu puteam să ne împăcăm cu gândul ca altul să sufere pedeapsa pentru fapta săvârșită de mine. M-am dus dar la judecătorul de instrucție și am mărturisit că eu sunt autorul articolului incriminat.
Am făcut aceasta cu toate că tovarășii mei de luptă mă rugau să n-o fac, căci fără mine Tribuna n-o să poată merge înainte, am făcut-o cu toate că comitetul societății care edita Tribuna a declarat că n-o să-mi poată plăti onorariul pe timpul cât voi sta în temniță.
Domnul Kovâcs, deși maghiar neaoș, era viu atins de lămuririle ce i-am dat și m-a încredințat că se simte dator a priveghea ca nimeni să nu supere familia mea în timpul pe care va fi nevoită să-l petreacă la Vaț.
Mai era apoi și că domnul Kovâcs nu putea să uite că la 13 August 1849 oștirile maghiare au capitulat la Șiria în fața generalului rusesc Paschievici. N-o uitam aceasta nici eu, șirianul de baștină, și dacă el nu putea să-i ierte pe ruși, eu nu-i iertam pe maghiarii care nu voiau să înțeleagă că aliații lor firești contra rușilor sunt românii, care n-au nici ei dușman mai primejdios de cum le sunt slavii, de care sunt înconjurați din toate părțile.
Ne-am făcut, bătrânul acela și eu, chiar de la început prieteni buni și am petrecut, pe cât ne iertau împrejurările, ore plăcute împreună.
Îl interesau, între altele, și documentele istorice care se publicau sub îngrijirea mea și nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată de la tipografia Socec et Comp. corecturi în care documentele scrise în limba maghiară, în cea germană ori în cea latinească să nu fi fost corectate în trecerea lor prin cancelaria direcțiunii, încât eu aveam să le fac numai revizuirea.
Se mai interesa și de viața mea sufletească, ținea mereu să știe cum îmi petrec timpul, ce lucrez, și nu era carte fie maghiară, fie nemțească, pe care nu mi-o trimitea și mie, dacă îi plăcea lui. Avea slăbiciune pentru științele naturale, botanică, zoologie, în genere fiziologie și fizică, ramuri de știință asupra cărora m-am dumirit și eu în timpul petrecut la Vaț, când am scris puțin, dar am învățat multe citind.
Penitenciarul se află pe țărmul Dunării, în mijlocul căreia se întinde o insulă acoperită de zăvoaie cu luminișuri. Câteodată, fund ziua frumoasă, treceam însoțit de gardian în penitenciar și prin penitenciar la marginea Dunării, unde mă aștepta soția mea cu copilul și cu servitoarea. Mă urcam apoi într-o luntriță și doi vâslași ne treceau pe insulă, unde petreceam până pe înserate în toată libertatea.
Nu era aceasta un fel de «favor», de care mi se făcea numai mie parte, ci o ușurare de care se bucurau și alții dintre cei osândiți a sta timp mai îndelungat în temniță, căci pedeapsa nu era croită în vederea ruinei trupești și sufletești, nici mai ales spre a-l demoraliza pe cel osândit făcându-l mai vârtos dușman al societății.
Au urmat însă posomorâtele zile de toamnă și geroasele zile de iarnă, pe care eram nevoit a le petrece în iatacul meu strâmt, și viața îmi era cu atât mai grea, cu cât soția mea se afla în stare binecuvântată. Cu cât mai mult se apropia timpul nașterii, cu atât mai chinuit eram de îngrijorare și de temeri.
I-am spus aceasta directorului. El și-a exprimat via părere de rău că nu are căderea de a-mi da voie să petrec timpul lehuziei la patul soției mele, și m-a sfătuit să mă adresez la ministrul de interne, care după părerea lui avea să-mi dea voie.
Eu nu puteam să fac aceasta câtă vreme nu eram sigur că ministrul, atunci Coloman Tisza, în adevăr îmi va da voie.
E lipsă nu numai de demnitate, ci și de bun simț să ceri de la cineva ceea ce nu poate ori chiar nu voiește să-ți dea.
Directorul s-a dus deci la Budapesta, a trecut pe la minister și a luat cuvenitele informații, apoi mi-a spus să dau cererea, ceea ce am și făcut.
Drept răspuns direcția a primit ordin telegrafic ca medicul penitenciarului să viziteze fără întârziere pe soția mea și să o aibă sub îngrijirea sa tot timpul cât va fi nevoie de aceasta, iar când el va crede de cuviință, fie ziuă, fie noapte, eu să fiu pus în libertate și liber să rămân în tot timpul lehuziei.
Așa s-au și petrecut lucrurile. Timp de două săptămâni m-am bucurat de libertate deplină, am stat în familia mea și-am umblat în treburile casei fără ca să fiu însoțit de vreun agent ori să fiu pus în orice fel sub pază polițială, iar după două săptămâni s-a făcut botezul copilului, la care au asistat vreo douăzeci dintre tinerii de la Universitatea din Budapesta, apoi m-am întors iar în ietăcelul în care aveam să mai stau vreo șase luni de zile.
Se cuvine, iubite amice, să-ți mai spun că eu am ieșit din închisoare în noaptea zilei de Bobotează, deci în ziua de Sf. Ioan. Am primit de ziua aceasta câteva sute de depeșe cu mii de subscrieri: toate mi-au fost trimise acasă. Mi-a trimis generalul Traian Doda un țap de căprioară; l-am primit. Am mai primit câțiva curcani, câteva gâște, costițe afumate, mușchi de purcel, un butoiaș din vestitul vin de Măderat, alt butoiaș din încă mai vestitul vin de Miniș. Mai trăiesc încă mulți dintre cei ce când cu botezul s-au împărtășit din toate aceste bunătăți.
Nu era însă, așa se vede, nici acesta un fel de «favor», căci la sfârșitul anului, când mă pregăteam să ies din temniță, am primit din partea direcțiunii înștiințarea că după dispozițiile luate de minister mai am să stau închis timp de două săptămâni, pe care când cu norocul din familia mea le-am petrecut în libertate.
Așa s-a întâmplat că eu am plătit în închisoarea de la Vaț chiria pentru un an și două săptămâni pentru ca nu cumva statul ungar să rămână în pagubă.
Mă vei înțelege, iubite amice, și mă vei și crede, dacă-ți spun, că aceste două săptămâni au fost pentru mine cea mai nesuferită parte a pedepsei prin care am avut să-mi ispășesc păcatul gazetăresc.