Iubite amice,
Din cele ce ți-am spus până acum despre viața de la Văcărești îți vei fi făcut o idee mai mult ori mai puțin lămurită și despre starea în care se află țara.
Multe aș mai avea să-ți spun, dar mă opresc la una singură.
Există încă de mult un regulament al închisorilor, în care se prescrie cum anume au să fie tratați cei pedepsiți cu detenție, cu reclusiune ori cu muncă silnică. Un articol din acel regulament prevede că el nu are să fie aplicat și pentru condamnații politici. Rămânea deci ca pentru aceștia să se facă un regulament special.
Au trecut însă zeci și iar zeci de ani fără ca un asemenea regulament special să fi fost făcut. Condamnații politici sunt tratați deocamdată după bunul plac. Al cui? Al gardianului respectiv – câtă vreme nu intervine puternicul «prim». Al «primului» câtă vreme nu intervine mai puternicul grefier. Al grefierului câtă vreme nu intervine de tot puternicul director. Al directorului câtă vreme nu intervine atotputernicul director general. Al directorului acestuia câtă vreme nu intervine stăpânul tuturora, ministrul. Al ministrului câtă vreme nu intervine cineva care e și mai puternic decât ministrul.
Dacă s-ar fi făcut regulamentul special, toți puternicii, mai puternicii, de tot puternicii, atotputernicii, ba până chiar și cei cu putere covârșitoare, aveau mâinile legate. Într-o țară care și-a înscris în constituție cele mai largi libertăți, nu se poate cere ca cei puternici să-și lege ei înșiși mâinile.
Condamnații politici sunt deci tratați și azi după împrejurări și după fel de fel de considerații neprevăzute în nici un fel de regulament.
Bogdan-Pitești, bunăoară, nu era condamnat politic, avea cu toate acestea lângă spital o odaie încăpătoare, cu două ferestre, din care se deschidea o frumoasă vedere spre București. El se instalase bine și primea la dânsul pe cei ce veneau să-l vadă. Era fără îndoială bine așa, dar rău era că condamnații politici nu aveau parte de aceeași lărgime.
Filoti, care e ținut de trei ani aproape în arest preventiv, de asemenea nu era condamnat politic, dar era tratat cel puțin la fel cu Bogdan-Pitești. Și aceasta era bine și rău era numai că alții, care erau ținuți ca acuzați politici în arest preventiv, erau cu totul altfel tratați.
Eu nu m-am plâns niciodată de aceasta.
Încă din timpul copilăriei m-am deprins să mă potrivesc cu împrejurările în care din întâmplare mă aflu. Între multele reguli de viață ale casei mele părintești era mai ales una: supărat să nu te așezi la masă și supărat să nu te culci; e nenorocit cel ce mănâncă supărat și încă mai nenorocit cel ce duce supărarea de azi pe mâine. Dacă se întâmpla deci să fie înainte de prânz supărare în casă, masa era servită numai după ce se facea pace, iar dacă seara era supărare, lumina nu se stingea mai înainte de a se fi împăcat cei supărați. Aceasta mi-a rămas pe toată viața. N-am ținut supărare cu nici unul dintre năpăstuitorii mei.
«Lasă-l, săracul, că e un nenorocit!» îmi ziceam și mă împăcăm în cugetul meu cu el, încât mă simțeam mângâiat dacă se întâmpla să-i pot face vreun bine. Ar fi oare cu putință să fiu supărat pentru că alții sunt tratați mai bine decât mine!?
«În temnițele României ca în temnițele României!» îmi zic și-mi caut de treburi.
Nu așa și cei îndrumați a se socoti mai presus de alții, care anume în țara noastră nu sunt puțini.
Aceștia se simt jigniți când nu sunt tratați mai bine decât alții, se supără, duc supărarea de azi pe mâine, mănâncă supărați și-și varsă fierea în mâncare, dorm supărați și au visuri proaste, încât se scoală dimineața porniți pe gâlceavă.
E învederat că asemenea oameni erau și între cei intrați la Văcărești.
Îi vedeai, înainte de toate, bătându-și capul și ispitind acum pe unul și peste puțin pe altul, ca să afle cât îl va fi costând pe Bogdan-Pitești și cât pe Filoti bunul tratament, de care li se făcea parte.
Eu mă opresc la gândul că nu-i costă nimic și mă mâhnesc numai dându-mi seama despre efectul demoralizator al presupunerii că atât ei, cât și alții sunt nevoiți să dea pentru ca să li se dea cuvenita considerație. Chiar și dacă mă voi fi înșelând – ce pierd? Dă – cine are de unde – pentru ca să poată avea mulțumirea de care simte trebuință. Eu nu dau, căci nu numai că nu am de unde să dau, dar mai și sunt mulțumit cu starea în care mă aflu.
Tot din casa părintească am rămas cu regula de viață: «Dacă vrei să fii bine servit, servește-te tu însuți!»
Mai ales aici, unde nu aveam altă treabă, îmi așterneam eu însumi patul, îmi curățăm hainele, îmi aduceam de la cișmea apă de băut ori pentru stropirea grădiniței mele, îmi găteam mâncarea și-mi spălam vasele și tacâmurile, îmi curățăm lampa și turnam petrol în ea, pliveam și săpam. Aveam, ce-i drept, servitor, dar același minor mai servea și pe alți doi-trei inși, care îi dădeau mult de lucru, încât mie arareori îmi venea rândul.
Oamenii mai subțiați prin cultură s-ar fi simțit nenorociți dacă ar fi fost nevoiți să-și petreacă viața ca mine, s-ar stinge, ar pieri cu zile, sunt deci nevoiți să le pună toate în mișcare pentru ca să le aibă toate de care nu se pot lipsi. Ei se uitau deci la mine cuprinși de nobilă indignație când vedeau că-mi înjosesc tagma folosindu-mă de mâna cu care am scris articole incriminate de strașnicul Bolentin, ca să curăț cartofi, să tai ceapă ori să-mi lustruiesc ghetele stâlcite, ceea ce altminteri numai rar de tot ajungeam să fac.
Îmi aduc aminte de a fi citit undeva că în moștenirea lăsată de stoicul Seneca se afla și o masă prețuită la șapte sute de mii de sesterți.
«Iată mult lăudatul nostru stoic», a strigat un epicurean ruinat prin desfrâu.
«Pentru fostul învățător al Cezarului, milionarul Seneca, masa aceasta nu e lux, ci semn al iubirii de artă», i s-a răspuns.
Fiecare potrivit cu starea și poziția sa în societate.
Omul e însă pornit să se socotească mai presus de ceea ce într-adevăr este și trebuințele se umflă. S-a pornit deci o adevărată întrecere mai întâi în ceea ce privește așa-zisul «confort», îmbrăcămintea și mâncarea, apoi și cât pentru celelalte amănunte ale vieții de «pușcărie».
Dacă unuia îi dădea mâna să-și întindă în dosul patului un covor de doi metri pătrați, altul făcea ce făcea ca să-și întindă unul de patru și altul punea două covoare unul peste altul, unul mai mare și altul mai mic peste el, ca să se vadă că sunt două. Tot așa și pe jos, în fața patului.
Dacă unul și-a adus de acasă o măsuță de nuc, altul și-a adus una de mahon, iar altul una împodobită cu incrustații de metal.
Dacă unul avea un scăunaș împletit fără rezemătoare, celălalt ținea să aibă și un jeț mare.
Dacă unul avea o saltea de lână, altul punea două una peste alta.
Dacă unul își întindea din când în când cearșaful, perinile și plapuma la soare, ca să se aerisească, celălalt își întindea și pijamaua, precum și cămașa, ca să se vadă că e de mătase.
Dacă unul avea pe masă un buchet de flori, altul își punea unul mai mare, ba fie chiar și două.
Despre proviziile de tot felul nu-ți mai vorbesc. Le știi de când mai fericitele zile în care a fost găsit cadavrul de păduche.
Din câte știi îți vei fi făcând o idee destul de lămurită despre pornirile progresiste ale «intelectualilor» din zilele noastre, care știu că numai stăruind pe întrecute pot să ajungă oamenii departe. Până chiar și unii dintre socialiști luau parte la întrecere, încât mereu eram ispitit de gândul că, ajunși odată mari și tari, ar fi și ei deopotrivă cu urgisiții de burghezi, dacă nu chiar mai și mai…
E apoi că oamenii se gâlcevesc când aleargă pe întrecute. Cei ce apucă înainte se bucură, iar cei ce rămân în coadă se bosumflă și caută cearta cu lumânarea.
Chiar dintru început, în timpul primei noastrei petreceri la Văcărești, și mai târziu, când ne aflam la Modern, râdeam într-un colț când vedeam cum mai unul, mai altul se cătrănea pentru că cei doi Teodorești știau să li se vâre sub piele Bolentinului și colonelului Vlădescu, comisarul regal, care-i îmbrățișau cu mulă dragoste și îi puneau mai presus de ceilalți. Până chiar și în rechizitoriul său Bolentinul a făcut o pauză și o paranteză mai înainte de a fi trecut la Teodorești și a stăruit cu tot dinadinsul ca nu cumva Curtea să-i pună pe acești luceferi în rând cu ceilalți păcătoși.
Ce-au făcut, cum au sucit-o și-au învârtit-o se întrebau ceilalți, și fiecare știa să spună câte ceva, se înțelege, lucruri nu tocmai de laudă. Se supărau pe mine când le spuneam că se petrece și la pușcărie ceea ce se petrece pretutindeni în țară: cei mai stăruitori și mai îndemânatici apucă înainte și-și fac treburile. «Defăimarea voastră e laudă, adăugam. De ce nu faceți și voi ca dânșii? Pentru că nu sunteți în stare.»
Tot mai deștepți decât ceilalți, ei și după a doua venire la Văcărești a noastră au știut să se pună bine cu directorii și cu primii de tot felul, încât ajunseseră un fel de stăpâni ai casei. Regulamentul încă nefăcut pentru dânșii se aplică după cum le vine lor la socoteală.
Încă în timpul când ne aflam la Modern știuseră ei și în urma lor și alții să potrivească lucrurile așa, ca printre picături să se ducă pe acasă. Acum făceau ce făceau și comisarul regal îi cita fie ca martori, fie ca informatori la Curtea Marțială, unde se duceau însoțiți de un gardian. Acesta, om vrednic de toată încrederea, își făcea datoria stând undeva la un pahar de vin în vreme ce «pușcăriașii» puși sub paza lui se duceau pe acasă.
Gaură în cer din cauza aceasta nu s-a făcut și nici noi, ceilalți tovarăși de aceeași tagmă, nu râvneam să facem ca dânșii, iar colonelul Verzea, vecinul lor, fiind citat la tribunal, s-a dus însoțit nu numai de gardian, ci și de o santinelă cu baioneta la pușcă și s-a întors tot pe drumul pe care se dusese.
Mai erau însă pe acolo și socialiști care le vedeau toate și-i băgau la nevoie în cofă pe toți Teodoreștii.
«Ei, bine! – au zis aceștia. Dacă o faceți voi, avem s-o facem și noi pentru ca să se știe că ceea ce li se iartă unora li se cuvine tuturora.»
S-au dus deci și ei la București însoțiți numai de un gardian vrednic de toată încrederea și s-au plimbat fiecare pe unde a voit. Nistor, cel mai blajin dintre dânșii, a făcut-o însă lată de tot: s-a dus pe la clubul socialist, unde a fost primit cu mare tămbălău.
S-a stârnit acum o adevărată răzmeriță. Zburau automobilele de la București la Văcărești și de aici înapoi ca pe timpul când Văcăreștii erau plini de râie, de păduchi și de fel de fel de germeni de molimă.
Gardianul, se înțelege, a fost jertfit ca țapul cu pricina. El se descărca însă asupra primului, primul asupra grefierului, grefierul asupra directorului, acesta asupra directorului general, care se descărca și el asupra nenumiților care n-au făcut regulamentul special.
Inspecții peste inspecții, anchete peste anchete, procurori și paraprocurori, garde întreite, duminicile și zilele de sărbători, batalioane cu mitraliere și aeroplane de observație – ba într-un rând ne-am pomenit la Văcărești până chiar și cu generalul Rujinski, același general care încredințase pe fiica mea că nu mai atârnăm de comandamentul lui.
Văzând treburile ajunse la culmea aceasta, socialiștii au început să cânte în cor bine armonizat «Internaționala».
Vei fi având tu, iubite amice, multă fantezie, dar tot nu ești în stare să-ți închipui vocea de stentor indignat cu care generalul, om mărunt, a strigat „Protestez în numele legii și vă somez sâ tăceți”.
În fața acestei somații energice socialiștii au tăcut și câțiva dintre dânșii au fost apoi închiși și ținuți în gherla cea întunecoasă la secret.
În timpul acestui vârtej mulți erau încredințați că directorul are să zboare cum a zburat și celălalt. Se vede însă că el făcuse multele și feluritele concesii în urma unei îndrumări primite de sus, și l-a scăpat nașul său, președinte al înaltei Curți de Casație, ba în urmă chiar și candidat la președinția consiliului de miniștri. Destul că lucrurile, încetul cu încetul, s-au potolit. Potolitu-s-au, nu însă fără urmări, care ne reamintesc zicătoarea românului despre rușinea pe care o poate avea pe urma faptei săvârșite de capră.
După ce s-a făcut adică constatarea că unii dintre noi au știut să stoarcă de la direcție fel de fel de concesii, am fost puși și noi cei nevinovați la același regim ca făcătorii de rele.
Nu mai puteam, între altele, să primim vizite decât în zilele când primeau pungașii, hoții, escrocii și tâlharii, iar la convorbirile noastre asista și câte un ofițer, care ne ținea de scurt și ne tăia vorba cu sabia când se împlineau cele 15 minute.
La poartă apoi soldații scotoceau prin pachetele aduse pentru noi – ca nu cumva să intre cu ele dinamită, vreo mașină infernală ori poate chiar vreun ziar. Soția mea mi-a adus într-un rând o bucată de brânză înfășurată într-un exemplar din Tribuna de la Sibiu, anul 1887: i s-a dat brânza, dar a fost oprită hârtia.
Încă mai rău o pățeau cucoanele mai tinere, pe care le pipăiau pentru ca nu cumva să ascundă pe sub corset ori pe sub jupon vreo gazetă.
Mai erau și multe altele, dar mă opresc la cea mai urâtă.
Dintru început fusese luată dispoziția ca serile să putem sta de vorbă și numai la 9.30 să fie încuiat fiecare în celula sa. Într-una din seri ne-am pomenit cu un căpitan însoțit de o escortă, care ne somă să intrăm fiecare în celula sa, căci are să ne încuie.
Eu m-am oprit la depărtare de douăzeci de pași în fața celulei mele.
«Aceasta nu pot s-o fac – i-am răspuns. Sunt abia șapte ceasuri și după rânduiala stabilită de direcție abia la 9.30 am să intru. Domnul prim-gardian e aici și poate să-ți spună dacă m-am abătut ori nu vreodată câtuși de puțin de la dispozițiile luate de direcția penitenciarului.»
«Nu – a răspuns primul-gardian – niciodată.»
«Ei bine! – am stăruit – n-am să mă abat nici acum.»
«Eu am ordin» – a zis căpitanul.
«Ai chiar mai mult decât ordin – am replicat: câțiva soldați, care pot să mă ridice și să mă ducă pe sus în celulă.»
«Sunt în stare să fac și aceasta», grăi căpitanul, fără ca să țină seamă că autoritățile militare n-au nici un amestec în interiorul penitenciarului și că garda militară e pusă la dispoziția direcției.
«Vă mulțumesc, domnule căpitan pentru această mărturisire și constat că numai forței armate m-am supus» – i-am răspuns și am intrat în celula mea.
Conflict între puterea militară și cea civilă.
Ziua următoare directorii, și cel mic și cel mare, s-au pus luntre și punte ca armata să ne lase în pace. Și-au dat acum seama că tot mai bine ar fi dacă s-ar fi făcut regulamentul special. Rămânând toate la bunul plac, ei au fost prea binevoitori față cu unii dintre noi și pe urma slăbiciunii lor și-au aprins paie în cap. Directorul general a intervenit, dar, ca toate să rămână și în viitor cum au fost în trecut, ca îndeosebi ofițerii să nu asiste la convorbiri, ca pachetele să nu fie scotocite și ca să nu mai fim băgați cu forța armată în celule.
A mai stăruit directorul să adresăm ministerului de justiție o cerere în care sâ arătăm cum anume vrem să fim tratați, deci să facem noi un proiect pentru regulamentul special, care timp atât de îndelungat nu s-a făcut.
O asemenea cerere, pe cât știu eu, nu s-a făcut. Îndeosebi eu am zis: «Tratați-ne oricum, dar pe toți la fel, căci vrajbele se stârnesc numai pentru că se fac hatâruri și li se dă unora un cârnat și mai lung și mai gros decât altora».
Așa e în pușcărie pentru că așa e pretutindeni în țară: doarme fiecare cum știe să-și aștearnă. Unul din marile păcate ale oamenilor din zilele noastre e că cel stăruitor, îndemânatic, îndrăzneț, la nevoie chiar târâtor, răzbește înainte dând la o parte pe alții.
Când ți le scriu acestea, e seară, ora 9.30 trecută și ușa celulei mele nu e încă încuiată.
Deasupra mea îi aud pe socialiști jucând table. La ușa colonelului Verzea stau câțiva de vorbă. Alți câțiva se plimbă prin curte. Iar alții dintre deținuții politici, între care și câțiva socialiști, stau încă de pe la șase zăvorâți în celulele lor. Teodoreștii însă tot nu s-au întors din curtea cealaltă, unde s-au dus să cineze cu Filoti.
De ce deosebirea aceasta?
Nu știu și nici nu cercetez.
Toatea acestea sunt, la urma urmeloi, lucruri de nimic și mai ales la «pușcărie» umplu viața de «peripeții interesante».
Deprinși însă cu gândul că toate se desfășoară pe bacșiș și pe sfănțuială, pe hatâr și pe păsuire, cu proptele și cu mușamale, cei mai mulți se simt încredințați că și aici se lucrează ca pretutindeni pe sub plapumă și că până chiar și la curțile marțiale avocați și fel de fel de alți mijlocitori învârt treburi prin care agonisesc în scurt timp averi însemnate, nu zeci, ci sute de mii, ba chiar milioane toți împreună.
Nu mă iartă firea să cred aceasta și dau din umeri când mi se spune cât a trebuit să cheltuiască mai unul, mai altul, tot ar fi însă mai bine dacă ar fi adevărat fără ca să se știe ori să se creadă. Lucru primejdios și urât, că vorba trece din om în om și sunt mulți cei ce-o zic și o cred.
Nu mai puțin primejdios lucru e că noi cei câțiva păcătoși stăm de atâta timp aici, în vreme ce alții, despre care se spune că în timpul celor din urmă câțiva ani au agonisit averi mari, chiar fabuloase, se plimbă în toată libertatea și se îmbuibă în vederea tuturor.
«Ce-au făcut ei, ca să aibă parte de asemenea cruțare!?» se întreabă mulți și nici un bine din asemenea nepotriviri nu poate să purceadă.