Iubite amice,
Cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine în trecerea mea prin închisori? Care e binele ce a purces din excesul de zel prin care Niculescu-Bolentin a pângărit sfințenia forului judecătoresc?
Rostul firesc al oricărei pedepse e producerea unei schimbări potrivite cu vederile legiuitorului.
Dacă asemenea schimbare nu se produce nici în sufletul celui osândit, nici în simțământul comun, pedeapsa a fost cel puțin zadarnică, iar dacă în urma ei cel osândit stăruie cu atât mai vârtos în felul lui de a fi, ea a fost o lipsă de bun simț.
După cum s-au desfașurat lucrurile, azi oricărui om cu mintea întreagă trebuie să-i fie învederat că cei ce m-au silit să stau timp de un an la Vaț au fost oameni lipsiți de bun simț. Faptele petrecute au dovedit cu prisos că lucrarea mea era pornită din cea mai curată iubire de oameni și că nu numai pentru români, ci și pentru monarhia habsburgică, pentru statul ungar, ci și pentru poporul maghiar îndeosebi era mai bine dacă stăpânitorii Ungariei țineau seama de stăruințele celor adunați împrejurul ziarului Tribuna.
Pedeapsa nu m-a făcut deci să mă căiesc de a fi făcut ceea ce am făcut, nici mai ales să intru în vederile celor ce m-au prigonit pentru că stăruiam în convingerile mele.
Un lucru e mai presus de orice îndoială: că erau fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce mă socoteau dușman al poporului maghiar, și nici în timpul pe care l-am petrecut la Vaț, nici după aceea n-am încetat a stărui pentru pașnica viețuire împreună.
Cu atât mai vârtos au fost fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce m-au purtat prin închisorile naționale românești – după ce atât am alergat și ostenit și atâtea jertfe am adus pentru restabilirea unității în viața sufletească a poporului român.
După cele ce-am văzut prin închisori, cel intrat în ele, dacă n-a fost, se face dușman al societății omenești. Eu am rămas tot cum am fost și am ieșit în lume cuprins de jale adâncă și dorindu-mi zile încă multe și. sănătate deplină pentru ca să-mi pot da silința de a convinge și pe alții că rostul pedepsei nu e să-i facem celui osândit nesuferită viața înjosindu-l, coborându-l în rând cu dobitoacele și facându-l să-i fie rușine de a se ști om, ci să-l împăcăm, să-l îndrumăm spre căință, spre buna viețuire, spre iubire de oameni și spre viețuire mai mult sufletească decât trupească.
După cele ce-am văzut apoi în lumea mare, mai vârtos m-am pătruns de gândul că pornite din îndemn curat și bun și săvârșite cu înțelepciune au fost faptele pentru care numai oameni ușurateci și orbiți de patimi au putut să mă osândească.
Din clipa în care m-am pomenit om în lume, am fost cuprins de simțământul că noi, oamenii, nu putem să răzbim cu bine prin viață decât trăind în pace și în bună înțelegere și ajutându-ne la nevoie unul pe altul. Gâlceava, învrăjbirea, ura nu din firea omenească purced, războaiele sunt cea mai mare rușine pentru neamul omenesc și numai oameni dezbrăcați de firea omenească pot să fie stăpâniți de porniri războinice.
Știind, însă, că mai ici, mai colo asemenea oameni se ridică deasupra, mă împăcăm cu gândul că sunt împrejurări în care nu ne rămâne decât să ne războim spre a ne apăra. Dușmani ai neamului omenesc i-am socotit totdeauna pe cei ce împing spre război. Cu atât mai vârtos îi socotesc dușmani astăzi, când îmi dau seama despre suferințele nemaipomenite prin care au trecut și tot mai trec popoarele din Europa și mă gândesc că vor mai suferi nu numai fiii, ci și nepoții celor azi în viață… Nu! Mie nu are să-mi pară rău de ceea ce am făcut: zadarnice, dar mai presus de toate bune au fost silințele mele și adâncă milă mă cuprinde când îmi aduc aminte de cei ce m-au grăit de rău, m-au prigonit, m-au batjocorit în fel de fel de chipuri.
Iar simțământul acesta nu m-a cuprins numai pe mine, ci se întinde și pătrunde din ce în ce în mai multe suflete, căci sunt mulți oameni care văd cele ce se petrec și judecă cu mintea lor.
Eram om tânăr când Prințul de Wales umbla pe la Pesta și benchetuia cu magnații în Casina Națională. Se zicea atunci că el pregătește un război, în care vrea să se folosească de înalta nobilime ungară, totdeauna pornită spre răzvrătire. L-am văzut în urmă pe același om, acum Rege al Angliei, plimbându-se prin Boemia și dădeam cu socoteală că pașnice nu îi sunt gândurile. Am înțeles deci rosturile agenților englezești care cutreierau țările de la răsărit și îndeosebi a lui Scotus Viator, care atât de mult îi iubea pe românii subjugați. Înțeles-am și rostul ucigașilor de regi de la Belgrad care, chiar și dacă nu vor fi fost, au devenit unelte ale Angliei. Le dădeam deci dreptate celor ce spuneau că Anglia profită de toate pornirile dușmănoase, cum sunt pornirea spre revanșă a Franței, iredentismul italienilor, tendința spre Constantinopol a rușilor, curentul panslavist și legitimele nemulțumiri ale popoarelor din monarhia habsburgică, pentru ca să pună la cale un război, în care alții să-și sleiască puterile, iar ea să-și asigure pe timp îndelungat stăpânirea nemărginită.
Eu nu spun, iubite amice, că într-adevăr așa era, ci numai că așa dădeam eu cu socoteală, că așa mi se părea, că așa credeam mai înainte de a fi fost târât prin închisori: acum, după cele petrecute, sunt încredințat și, citind cele publicate prin ziare, văd că sunt încredințați și alții, chiar și mulți dintre prigonitorii mei, unii care o spun în gura mare, iar alții cărora nu le dă încă mâna s-o mărturisească în fața lumii.
I-am socotit deci înțelepți pe oamenii de stat care, ținând seama și de tradițiile neamului românesc, au stăruit împreună cu Regele Carol I să intrăm în legătură strânsă cu cei interesați ca Rusia să nu înainteze spre miază-zi și ca să nu se ridice deasupra slavii ce ne înconjoară din toate părțile.
S-ar putea ca nici acesta să nu fie decât un gând al meu. Adevăr cu desăvârșire neîndoios e, însă, că românii cei adevărați, masele mari ale poporului, acelea care aveau să aducă jertfele cele mari și să sângereze pe câmpul de luptă, nu au voit războiul, îl voia o parte oarecare din «pătura superpusă», mare parte oameni care pot să câștige, dar nu prea au ce să piardă dintr-o zguduire socială, în care toate se cutremură și multe se prăbușesc.
Când ți le scriam, iubite amice, acestea, îmi cade, din întâmplare, în mână un exemplar din ziarul Luptătorul (27 Mai 1921), în care citesc:
„La noi nu sunt înrădăcinate idei, la noi ceea ce este înrădăcinat sunt patimile mici politice, sunt antipatiile și simpatiile personale, ideile nu.”
C. Argetoianu
Aceasta ne-o spune ministrul de interne al României Mari, trei ani după încheierea păcii.
Îți vei putea închipui ce-a fost în timpul războiului și mai înainte de intrarea în luptă: o parte din societatea română, fiind muncită de o grea boală sufletească, se zbătea spasmodic, ca să dea boala mai departe.
Cu toate acestea, dacă prin orașele și prin târgurile din România ai fi trecut din prăvălie în prăvălie și din atelier în atelier, n-ai fi găsit la o sută de oameni nici zece care doresc să intre în război fie cu unii, fie cu alții, și încă mai puțini ai fi găsit, dacă prin satele din România ai fi trecut din casă în casă.
Îmbrâncit însă de pe țărm în valurile râului, omul dă din mâini și din picioare, ca să scape.
Știind aceasta oamenii ușuratici, superficiali și deprinși a se apuca cu îndrăzneală uimitoare de lucruri pentru care n-au cuvenita pregătire, le-au dat românilor brânci ca să intre în război; intrați apoi odată, aceștia au fost nevoiți să dea din mâini și din picioare, ca să iasă cu fața curată. Au și ieșit, dar au pierdut încrederea lumii în mijlocul căreia trăiesc, și de aceea pe cei ce-i îmbrânciseră nu i-au iertat și încă pe când mă aflam la Văcărești aceștia au fost alungați cu mare ocară din viața publică a României Mari.
Sunt, iubite amice, mulți cei ce au fost prigoniți alături cu mine, și unii dintre dânșii vor fi primit, poate, lovituri mai puține, dar s-au simțit mai dureros atinși. Nici unul însă nu s-a rostit contra Angliei și contra Franței cu atâta mânie ca cei ce ne-au îmbrâncit în război, nici unul n-a fost față cu aceștia atât de aspru ca cei îmbrânciți în luptă.
Dar, la urma urmelor, România a avut un mare noroc: unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a făcut, România Mare a fost înființată.
Pe mine, iubite amice, lucrul acesta – deocamdată – nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alături cu Rusia și cu slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc.
Mai înainte însă de a-ți arăta mai în amănunt cuvintele mele, îți reamintesc cele cuprinse în scrisoarea ce i-am adresat-o istoriografului nostru Nicolae Iorga.
Tot în Luptătorul, din care am reprodus vorbele ministrului de interne, e publicată și o scurtă dare de seamă asupra discuțiilor urmate în Cameră când cu descoperirile privitoare la oarecare «neregularități» de la așa zisa Aprovizionare.
Domnul Mihalache, fostul ministru, zice:
„Suntem în țara mușamalelor patriotice. Datoria noastră e să rupem mușamaua.”
Domnul general Averescu, președintele consiliului de miniștri, răspunde:
„N-avem nici un interes să arătăm că suntem o țară de bandiți.”
Era peste putință să nu-mi aduc aminte de numărul de 12 Martie 1921 al Adevărului, în care unul dintre cei mai înverșunați războinici scrie:
„Nu vedem decât grija stomacului. În toate administrațiile se fură. Zilnic sunt descoperiți înalți funcționari, care au prevaricat milioane. Măriți deodată cu talia nouă a țării, micii borfași au pierit spre a lăsa locul marilor deturnători. Evoluția zoologică este în ordine.”
În coloanele altui ziar, Ora, organ guvernamental (13 Aprilie 1921), am citit:
„Războiul în loc să fie un minunat prilej de accentuare a coeziunii morale între elementele armatei – un nesfârșit șir de nedreptăți a slăbit unitatea morală.
înaintările excepționale, în loc de a fi un mijloc de selecție a energiilor, au fost un mijloc de căpătuială. Am văzut, și nu o dată, ofițeri de front rămânând cu același grad cu care intraseră în război, deși memoriul lor cuprindea cele mai frumoase mențiuni de capacitate de comandant și curaj ostășesc. Alături de acești uitați la înaintare erau cei care stătuseră în preajma cartierelor, cei care nu auziseră răcnetul morții, cei care nu văzuseră războiul decât în filmele cinematografice.
Frumușeii ofițerași sedentari, anexe la cartierul cine știe cărei cocoane cu influențe oculte – s-au bucurat de toate binefacerile regimului excepțional. Pentru ei războiul nu a fost o mare școală de educație militară și o verificare a puterii individului de jertfa, ci o revărsare mănoasă de galoane și decorații pentru care se ciunteau alții în tranșee.”
Mi-a mai căzut în mâini «moțiunea» votată de partidul național din Ardeal, care
«6. Protestează în contra abuzurilor fără seamăn săvârșite la departamentul finanțelor, al industriei și comerțului și al aprovizionării și înfierează cu ultima energie imoralitatea publică întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni cu evidenta scădere morală a țării.»
Aș putea, iubite amice, să-ți citez volume întregi de prin coloanele ziarelor de astăzi, tot lucruri scrise de oameni care mă grăiau de rău pentru că ziceam că lucruri mari numai oameni cumsecade pot să scoată la capăt. Nu mă îndoiesc că vei fi citit și tu ziarele de azi și mai ales dările de seamă despre adeseori de tot vioaiele ședințe ale parlamentului român.
Mă mărginesc a te încredința că ceea ce a zis generalul Averescu au mai zis și mulți alții, între care răposatul D. A. Sturdza în ședința de la 14 Aprilie 1891 a Academiei Române, când vorba era dacă scrierile dramatice ale Iui Caragiale au ori nu să fie premiate.
El spunea, între altele, că românii au mulți dușmani, care au pus umăr la umăr ca să denigreze tot ceea ce e românesc spre a face ca lumea să creadă că tot ceea ce e românesc e depravat, înrăutățit, stricat.
Stăruia deci ca Academia să nu încurajeze pe Caragiale, care, deși român, face același lucru, când ar trebui să se folosească de talentul său în lucruri bune și să învețe a-și respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea.
Au votat apoi pentru premiere trei dintre cei 23 de membri prezenți.
Au mai pățit-o tot cu Academia Română și alții – tot pentru păcatul de a fi spus că în societatea română lucrurile nu se petrec cum ar trebui să se petreacă.
Mie mi-a fost simpatic D. A. Sturdza, care până în clipa morții sale a stăruit să nu intrăm în luptă alături cu Rusia.
Simpatic îmi este și ministrul de interne Argetoianu, care a stăruit să rămânem neutri «până în sfârșit».
Simpatic îmi este și generalul Averescu, care era în ajunul războiului, precum se zice, de părere că nu suntem pregătiți de război.
Mai simpatic decât toți mi-a fost însă Eminescu, care li s-a făcut multora urgisit spunând prin satire și prin articole tot ceea ce a spus Caragiale, ce-am zis eu, ce era gata să subscrie istoriograful nostru, ceea ce au zis ori mai zic și azi mulți alții.
Eu nici după ce am plecat de la Măgurele, nici în timpul războiului, nici prin temnițele naționale românești, nici după ce am scăpat de la Văcărești n-am ajuns să mă pot încredința că au străinii nevoie de mărturisirile noastre pentru ca să se dumirească ce prețuim și să mă căiesc de a fi zis ceea ce am zis. Trăgând pe ici, pe colo cu urechea, m-am încredințat, din contră, că nu sunt puțini cei ce susțin că în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal, în Banat și pe Crișuri starea românilor e mai bună decât în fostul regat român.
Mai ales de când România s-a făcut mare exigențele societății române sunt atât de mari, încât oamenii ca mine sunt nevoiți să își petreacă viața în umilita retragere, căci vorba veche, obrazul subțire cu cheltuială – azi foarte mare – se ține. Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. Trecând de la Academia Română până la Socec et Comp., întâlnesc în calea mea mulțime de ofițeri, tot cele mai superioare grade, mare mulțime de fel de fel de civili și încă mai mare mulțime de cocoane și coconițe, care după socoteala mea au cheltuit pentru îmbrăcăminte fiecare mii și mii, împreună milioane. Iar alte și mai multe milioane sunt cheltuite în fiecare zi pentru trăsurile și pentru automobilele ce trec în goană mare la deal și la vale pe Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei. Toți flămânzii țării ar putea să fie săturați pe timp de o lună din ceea ce se cheltuiește aici în timp de o zi.
E prea strâmt capul meu pentru ca să poată încăpea în el gândul că averi agonisite prin muncă cinstită și ostenitoare pot să fie risipite cu asemenea ușurință. Voi fi greșind, dar firea mea păcătoasă mă împinge și iar mă împinge să mă întreb cum au ajuns să aibă cei ce dau atât de ușor.
Nu, iubite amice, pe mine temnița ungurească nu m-a făcut nici să-i urăsc pe maghiari, nici să-i iubesc mai presus de alți oameni. Încă mai puțin au putut temnițele românești să-mi împăienjenească ochii pentru ca să nu mai văd prăpastia spre care ne împing pe noi, românii, relele noastre îndemnuri.
Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București.
Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare.