VODĂ, BANUL MIKED, GRUE
(Vodă şade pe jeţul din stânga. Banul Miked, în picioare, în mijlocul scenei. Lângă uşa din stânga, Grue.)
VODĂ
Da, da! te-nţeleg, Mikede. Vis măreţ e să domnească
Basarabii peste-ntregul neam de limbă românească!
Vis măreţ!… Ah! vis!… Dar Laţcu? Eh?… Dar craiul Ludovic?
Ei se ţin de mână, bane; şi nu-i lucru de nimic
Să ne războim cu Laţcu când acesta poartă-n teacă,
Greul paloş al crăimei.
MIKED
Ba, măria-ta, nu. Iacă
Tocmai ce pe vodă Laţcu-l doborâ-va-n ţara lui,
Căci voivodul e al ţării, însă alt al nimănui;
Deci pe dânsa, pe virtutea-i, domnul neaoş se cuvine
Scaunul să-l sprijinească, nu pe paloşe străine.
Vodă Laţcu nu e numai un păgân ş-un renegat
Trădător al ţării sale ş-al credinţei apostat –
E nevrednic; căci el mută a domniei obârşie,
Strămoşeasca legătură dintre scaun şi moşie.
Orice frunte-ncoronată cată dar a-l vrăjmăşi
Şi minciuna ce-l mai ţine cu-al lui sânge-a năbuşi.
E un drept ş-o datorie.
VODĂ
(prefăcut, după ce a schimbat o privire cu Grue)
Ah! că bine zici, Mikede!
Vezi, d-aceea-n al tău cuget orice bun român se-ncrede;
Eu, ca domn ce ţin puterea de la ţară, sunt dator
Să lovesc în cine schimbă al puterii sfânt izvor.
Da – da, bane!… Doamna Clara şi baronul Kaliany
Ne vor da dreptate.
MIKED
Dânşii? Oh!
VODĂ
Cum?… Ah! pricep! Sărmanii!
Ei nu văd, orbiţi de ţelul şi de patimele lor,
Nodul înnodat de datini între scaun şi popor;
Şi-şi închipuiesc c-ajunge greutatea unui paloş
– De străin – ca să despartă un popor de domnu-i neaoş!
Nu-i aşa? Nu prins-am bine gândul tău?
MIKED
(dând greutate cuvinteior)
Măria-ta
Ne citeşti în suflet.
VODĂ
(serios şi privind adânc pe Miked)
Cartea sufletelor?… De-i căta,
Pentru-o foaie luminoasă — cum eşti tu, iubite bane,
Câte altele mânjite de-ale răului prihane;
Câte, sub viclene straturi de spoială, şi-au ascuns
Cine ştie ce păcate din trecutul nepătruns;
Câte, ca acele frunze ce se strâng de sunt atinse,
Ghemuiesc, în mii de cute, vechi dureri în veci aprinse;
Câte, vai! se şterg în viaţă de-al restriştei aprig vânt
— Cum se şterg de paşii gloatei slovele de pe-un mormânt —
Când altele, sub scoarţa ferecată bine-nchise,
Poartă — cât o lume-ntreagă, patimi, râvne, doruri, vise.
(O tăcere; vodă cată pe sub gene la Miked.)
Ah! mi-e dor de surioară, de sărmanul meu cumnat:
Robi de-atâta timp, la Gomneh!
MIKED
Cred că vor sosi-n banat
În curând.
VODĂ
(aruncând o privire de înţelegere către Grue)
Ah!… Când?
MIKED
Vreo două zile, trei.
VODĂ
Vreo două zile,
Trei!… Ce bună veste, bane!… Câte ceasuri negre mi le
Şterge, din durerea vieţii, glasul tău!… Sosirea lor
Va fi zi de sărbătoare pentru bunul meu popor.
Vreau să-i fac lui Kaliany cinste mare, d-astă dată,
Că să multumesc crăimii că mi-e sora-napoiată…
MIKED
(mirându-se şi dumirindu-l)
Solul n-are nici-o ştire că ostaticii robiţi
— Chezăşia lui la Gomneh — sunt din Gomneh sloboziţi.
Şi nu cred că veselia i-ar fi mare, azi, să ştie
C-a rămas chiar el ostatic fără nici o chezăşie.
VODĂ
(ca mai sus şi prefăcându-se că nu întelege)
N-are ştire?
MIKED
(amintind un fapt ştiut)
Trecând Oltul, s-a-necat un vătăşel,
Dinadins pornit din Gomneh cu o carte către el.
VODĂ
(ca mai sus)
Da, da, da! mi-aduc aminte… Ce ciudată întâmplare.
MIKED
(zâmbind ironic)
Întâmplare, da.
VODĂ
Desigur! Bietul om, fiind călare, S-a încrezut în…
(schimbând cu Grue o privire)
…nu ştiu cine, că se poate trece-n not,
Şi s-a prăbuşit, sărmanul, vai de el, cu cal cu tot.
(După o pauză:)
Bun român e Oltul, care pe străini îi duşmăneşte;
Oltul scade pentru-ai noştri, pentru alţii, Oltul creşte
Şi mai greu pot trece Oltul, spumegând în calea lor,
Decât Dunărea, ce valul şi-l aşterne tutulor.
(Uşor, ca şi în treacăt:)
De la Dunăre ce veste?
MIKED
Că soseşte o solie
De la kralul Simion Stareţ care cere de soţie
Pe domniţa Anca.
VODĂ
(după ce iarăşi a schimbat o privire cu Grue)
Bane, ce zici?
MIKED
(cu convingere)
Zic, Măria-ta,
Că n-aş fi de mine vrednic de n-aş binecuvânta
Duhul plin de prevedere ce moşia ne-o păzeşte;
Pe ostaticii din Gomneh, pe sub mână-i dobândeşte;
Ş-astfel, dezbărat de Ungur, împotriva-i a luat
— Pe sub mână — sprijin sigur de la noul aliat,
Ca Măria-ta să poată, mai voinic decât vrăjmaşul,
Să păstreze cucerita ţară nouă, Făgăraşul.
VODĂ
(cătând către Grue şi ironic)
Întâmplare!
MIKED
Fie mâna întâmplării, dacă vrei,
Însă ţara pe-a ta mână săruta-va mâna ei.
(Îi dă în genunchi şi îi sărută mâna.)
VODĂ
(după ce a zâmbit, bucuros, către Grue)
Nu: te-nşeli, Mikede, Nouă trudă, însă slava
Cerului blajin ce, pururi, ne-a purtat şi ne purta-va
Pe noi, orbi şi sluţi, pe drumul, de prăpăstii mărginit,
Spre sfârşitul cel de taină pentru care ne-a menit.
Aibi încredere-n ursita tării tale. Iar, pe mine,
Sfătuieşte-mă, Mikede!… Ce m-aş face fără tine!
MIKED
Sfaturi?… N-ai nevoie. Alta vrei să afli-n robul tău:
O credinţă mută, oarbă — ca de sfânt în Dumnezeu —
Întru noapte de tăcere unde gânduri chibzuite
Urzesc ţării viitorul după datini proslăvite.
Afl-o dar în al meu suflet, scrisă ca simbolul sfânt
Şi neştearsă… ca de gloată slovele de pe-un mormânt.
VODĂ
(stăpânindu-şi bucuria)
Da — da, tu te-ncrezi în mine. Dar mă judeci prea destoinic.
Uite: Dragomir spătarul zice că sunt mai războinic
Decât el. Ciudată treabă: fiecare mă vedeţi
Dăruit cu-o însuşire ce voi singuri o aveţi…
Vă-nşelati, şi tu, şi dânsul… Şi dovada cea mai bună
E că Dragomir, cum vine, goarna de război răsună
Iar că tu, când stai la curte, tace goarna de război
Nu-i aşa? De pildă, astăzi, de-ar fi Dragomir cu noi,
El cu Groza şi cu Costea s-ar uni fără-ndoială…
Pe când tu, pe cât se vede, nu le dai nici-o-nvoială…
MIKED
(nedumerit)
Eu?
VODĂ
Cu drept cuvânt… Ţi-e teamă, ba de paloşul crăiesc.
Ba de Laţcu, ba de doamna, ba de solul unguresc
Ce ne-nfruntă chiar aicea c-un hotnog de saşi călare,
Ba — şi mai ales — de oastea ce stă gata la hotare
Sub voivodul Mikloş-hertzeg din Ardeal spre-a ne robi,
De cumva cu Kaliany sau cu-al lui ne-am învrăjbi.
MIKED
(nepricepând)
Ce ne pasă? N-avem sprijin, dac-o fi pe războire,
De la Stareţ ce-n Nicopol strânge chiar de-acum oştire?
Şi trimite deocamdată, ca nuntaşi, cu solul lui,
Peste-o mie călărime, toţi boierii…
VODĂ
(care a aruncat ochii la Grue)
Ce spui? Ce spui?
Ah! sărmanul Kaliany! L-au rămas cu fudulia.
Ce solie! O solie mai măreaţă ca solia
Ungurească, ca solia ce-a trimis-o Ludovic!….
Ce zici, bane? Kaliany va rămâne de nimic!
MIKED
(pricepând, în sfârşit)
Zic, Măria-ta, c-aşa e! C-ar fi o dreptate dreaptă
Să-l vedetn pe Kaliany coborându-se cu-o treaptă
De pe scara-nrâuririi, ce-a suit-o mult prea sus,
Ş-apunând, vremelnic soare, întru veşnicul apus;
Că e vreme… şi de sfatul boieresc să ţinem seamă;
Şi că, dacă azi se cade de ceva să-mi fie teamă,
Nu-i de doamna, nu-i de Laţcu, nu-i de paloşul crăiesc,
Ci de fierberea ce creşte, creşte-n trupul boieresc!
Şi-n vederea slavei tale, şi-n folosul legii sfinte,
Spun că-i bine boierimea spre Moldova să s-avânte.
Nu-i aşa?
VODĂ
O fi, Mikede… Dar, de-s temeri de război,
Nu-i mai bine boierimea să rămână-aici cu noi?
MIKED
(nemaipricepând nimic)
Nu sunt temeri.
VODĂ
Nu, desigur… Pân-acuma goarna tace.
Dar vreau linişte, Mikede — cum o vrei şi tu — vreau pace,
Nu vreau zăngănit de arme care poate-ar deştepta,
Dincolo de munti, duşmanul ce pândeşte ţara ta…
Pace! Pace!
MIKED
(ahtiat)
Dar gândeşte că sunt cugetele-aprinse,
Că, privind la noi, boierii stau cu paloşele-ncinse,
Şi, de vrajbă de se teme domnul, mai puţin e rău
Să se certe cu străinii decât cu norodul său.
VODĂ
Ai dreptate… cu străinii… în Ardeal, sub munţii ţării,
Palatinul stă la pândă… şi, de m-or lăsa boierii,
Cari pleacă la Moldova, n-am pe nimeni…
MIKED
(întrerupând)
Ba mai sunt
Cei ce zac în beciuri, Doamne, p-un prepus, fără cuvânt.
VODĂ
Sunt vrăjmaşii doamnei Clara.
MIKED
(insistând)
Dar robii Măriei-tale,
Cari… la un semn, îşi schimbă lanţurile lor în zale
Şi din turma prihănită de robi jalnici şi smeriţi,
Se prefac în ceată mândră de ostaşi nebiruiţi.
VODĂ
(care a cătat către Grue)
Crezi?
MIKED
(insistând şi mai mult)
Ei te-nţeleg! şi-n tine pun întreaga lor credinţă!
VODĂ
Da… se poate… De-o fi astfel, ar fi, bane, cu putinţă
Să-nvoiesc şi eu avântul… Spune-le c-aş învoi…
UN COPIL DE CASĂ
(intrând din dreapta)
Clara-doamna.
VODĂ
(sculându-se repede, bucuros că nu e silit să se pronunţe)
Ah!
(Cată la Miked care pricepe şi se închină).
Da. Du-te.
(Văzând că Miked aşteaptă sfârşitul vorbei, el stă puţin la îndoială, ş-apoi, ca şi cum n-ar da nici o greutate celor ce zice:)
Spune-le ce vei voi.
(Miked se închină din nou, mulţumit, şi iese prin fund, pe când vodă îi zâmbeşte prietenos. Îndată ce a ieşit Miked, vodă îşi pierde înfăţişarea smerită şi izbucneşte, vorbind către Grue.)
Oh! trei zile! încă pe-astea, Doamne, dăruieşte-mi-le
Cu răbdarea ce-am avut-o pân-acum!… încă trei zile
Zacă-n neguri de orbire duhul lor ademenit!
În trei zile mântui ţara, Grue, şi sunt mântuit!
(Se deschide uşa din dreapta. Vodă îşi reia înfătişarea smerită şi aleargă înaintea doamnei Clara, care intră ca un vârtej.)