ACEIAŞI, DOAMNA CLARA
NICODIM
Doamna Clara?
VLAD
Doamna Clara!
CLARA
(înaintând)
Ce-i această turburare?
Oare-s de prisos acolo unde voi vă strângeţi?
Oare Când pe noi toţi ne apasă a lui Vodă mână grea,
Doar primejdie v-anuntă printre voi venirea mea?
VLAD
Doamnă…
CLARA
Haide, haide! Domnul Mircea vă-ndemna prea bine,
Şi potrivnicii lui Vodă sunt tovarăşi, azi, cu mine.
NICODIM
Cu Măria-ta?
CLARA
Cu mine, da, cu mine! C-am jurat
Să nu las să surpe nimeni lucru mare ce-am durat;
O puternică domnie, pe mărire-ntemeiată,
Care-n viitoru-i mândru-i călăuză luminată,
Să-ndrumeze liniştitul mers al dragei noastre ţări
Pururi pe-ale propăşirii lungi şi netede cărări,
Astăzi rodul muncii mele, fătul ce-am crescut din faşă,
Într-o clipă să-l răpuie Vlaicu, inima pizmaşă?
N-oi răbda!… Nici voi, boieri ai ţării, nu puteţi răbda
Îndrumarea păcătoasă ce se-ncearcă ţării-a da
Duhu-mpovăiat de ciudă, sorbul de ticăloşie,
Vlaicu -Vodă, domnul nostru din a cerului urgie.
(Văzând boierii uimiţi, dar nicidecum înflăcăraţi de zisele sale, doamna rămâne-ncremenită.)
Ce fel? Nu răspundeti?…
VLAD
(dumerit în sfârşit)
Doamnă…
NICODIM
(idem)
Doamnă, ţi-o mărturisesc,
Nu credeam, lovind în vodă, azi alăturea să fim
Cu Măria-ta, ce-n locu-i cârmuieşti de-o vreme ţara.
CLARA
Cum!
NICODIM
La spetele lui Vodă noi vedeam pe doamna Clara.
CLARA
(aparte)
Ah! nemernicii, mişeii!…
VLAD
Doamnă, Vodă n-ar fi rău,
Dac-ar asculta de păsul ţării, el şi sfatul său.
CLARA
(uimită, dar reculegându-se)
Sfatul său? Ah! e destoinic şi ne face treabă bună
Când îl sprijină pe Vlaicul în pornirea lui nebună
De-a se război-mpotriva celui mare cu cel mic,
De-a fi aliat cu sârbii şi certat cu Ludovic.
NICODIM
(surprins şi zărind, în sfârşit, adevărul)
Vodă Vlaicu face-aceasta?
CLARA
Da: pe Groza de-l jertfeşte
Bănuielilor ce-n Gomneh şi-n Suceava-ncep a creşte;
Totuşi, el se dă cu Stareţ şi, în duhu-i fără şir,
Uită că zac robi la Gomneh fiica mea şi Straşimir:
Uită că, din munţi, voivodul Mikloş-hertzeg cată-n zare
Un prilej, bun, rău — ce-i pasă — din hotar să se coboare,
Ca, la rândul ei, oştirea-i, năvălind şi ea la noi,
Să se joace-aceeasi horă ce-n Ardeal jucat-aţi voi;
Vodă uită tot. Dar ţara, îndrumată la pieire,
Cată să-i curmeze calea fie chiar prin răzvrătire,
Da, da! steagul răzvrătirii îl desfăşur azi şi eu;
Vodă e vrăjmaşul vostru, el e şi vrăjmaşul meu;
Toţi cunoaştem păsul ţării şi de-aceea vă zic iarăşi
Că protivnicii lui Vodă sunt cu mine azi tovarăşi,
Precum eu cu ei.
NICODIM
(după o tăcere)
Pe Vodă, doamnă, nu-l învinuim
Decât doar că nu ne-ajută ţara să ne-o mântuim
De străini şi de catolici.
CLARA
(aparte)
Câine! Oh! te-oi ţine minte
Şi pe tine. Dar… răbdare!
(Tare:)
Te-nţeleg, preasfânt părinte:
Sunt catolică, aşa e, şi pe faţă, nu pe-ascuns;
Dar străină nu sunt ţării, dovedit-o-am de-ajuns;
Şi i-o dovedesc şi-acuma, când lui Mircea-mi dau copila.
(Apasând pe cuvinte:)
Ce… dupu-un străin vrea Vlaicu s-o mărite cu de-a sila.
MIRCEA
Ce? Ce-ai zis?
CLARA
Am zis că Vlaicu vrea să dea după-un străin.
Pe domniţa Anca.
MIRCEA
(aparte)
Doamne! Teasul e de-acuma plin.
VLAD
Doamnă, ştirea-aceasta poate să nu fie…
CLARA
Dovedită?
Ba e lucru sigur. Anca e de mult făgăduită
Craiului sârbesc.
VLAD
(buimăcit)
Lui Stareţ?
CLARA
Da! şi, credeţi ce vă spui,
Vlad le-a chibzuit pe toate fără ştirea nimănui
Zilele-astea, mâine poate, e-aşteptată o solie
Care pe-Anca o va cere pentru Stareţ de soţie.
MIRCEA
Zici că mâine?…
CLARA
Chiar şi mâine. Trebuie să fi trecut
Dunărea de ieri solia.
(Boierii se înţeleg din ochi, înţeleg în sfârşit, dar par nedumeriţi.)
MIRCEA
Oh!… Dar ce e de făcut!…
CLARA
Ce e de făcut? O, doamne! Mai nimic. Ce-ntrebare!
Mai nimica, zău! Ca dânşii, să te-arăţi că ai răbdare;
Şi, căzând adânc pe gânduri, să respingi şi tu, ca ei,
Sprijinul ce i-l trimite Anca prin chiar muma ei.
Ce să faci? Ca dânşii, rabdă să vă piarză Vlad moşia!
Ce să faci? Ca dânşii, uită-ţi numele şi vitejia;
Ce să faci? Sărută mâna omului pizmaş şi rău
Care sfâşie deodată două suflete-ntr-al tău!
Ce să faci? Când Vlaicu ţara şi iubirea ţi-o sugrumă,
Să te pleci ca să se vadă o femeie — dar o mumă —
Dintr-atâţi boieri de frunte singură cum va lupta
Ca să-ţi apere, voivode, ţara şi iubirea ta.
MIRCEA
Taci! oh! taci!
(Către boieri:)
Boieri, prieteni, n-auziţi, nu vă tresare
Sufletul de-aşa restrişte? Doamne! Cum! Şi Groza-n fiare,
Şi zdrobita noastră râvnă, şi surpatul nostru vis,
Şi durerea mea, vai! toate, toate de nimica vi-s?
Aldeo, Murgule, Române, vere Vlade, Baldovine,
Nici o mână, vai! nici una nu se-ntinde către mine?
VLAD
(hotărându-se şi întinzându-i mâna)
Mirceo, iartă-ne.
MIRCEA
(iuându-i-o)
Oh! Vlade.
VLAD
(lămurind simţimântul tuturor)
Duhul nostru, zbuciumat
De-alte gânduri ca de-aseară ni-l frământă necurmat,
Nu luă seamă că-ntre oameni cum suntem, de boierie.
Nu domneşte mai măreată şi mai sfântă datorie
Decât sprijinul, de-a pururi de credinţă, către-acel
Ce ni-l cere, când restriştea dă năvală peste el,
Sunt cu doamna şi cu tine, pentru Groza şi domniţa.
ALDEA
(idem)
Sunt şi eu!
MANEA
(idem)
Şi eu!
ROMÂN HERESCU
(idem)
Cu toţii, toţi boierii…
BALDOVIN
(idem)
Toată viaţa!
NICODIM
Oh! boieri, dar nu se cade, pe-un prilej aşa uşor,
Să dăm pradă răzvrătirii o domnie şi-un popor.
Răzvrătirea, grea furtună, cată-n norii ei să poarte
Râvne mari şi-nalte ţinte – slavă veşnică sau moarte!
Şi nu te-ar ierta moşia.
(Către Mircea:)
Ba te-ar ţine chiar de rău
De i-ai sângera ogorul numai pentru păsul tău.
MIRCEA
Nicodime!
CLARA
(pentru a slăbi efectui produs de aceste vorbe asupra boieriior. Către Nicodim)
Sufletul i-l linişteşte, bun părinte.
Răzvrătirea noastră vede ţinte-nalte, scopuri sfinte;
Ea e lupta mântuirii pentru noi şi ţara ta,
Şi-unei frunţi fără-njosire ea coroana i-o va da.
NICODIM
Ţie poate.
CLARA
Ba lui Mircea.
MIRCEA
Mie!
CLARA
Da.
NICODIM
Lui Mircea!
CLARA
(către Mircea)
Ţie,
Suflet netemut de nimeni, deşi plin de bărbăţie,
Şi pe care zăcăşeala-l face cel mai ne’ndurat
Din vrăjmaşii ce lui Vlaicu astăzi ură i-au jurat.
VLAD
Ai dreptate. Să trăiască vodă Mircea!
BOIERII
(afară de Nicodim)
Să trăiască
Vodă Mircea! Ura!
MIRCEA
(aparte)
Doamne! Fie voia ta cerească
Pururea slăvită!
VLAD
(inchinându-se doamnei Clara)
Doamnă, sunt, de-acum, urmaşul tău.
NICODIM
(aparte)
Ah! năpârcă! Cum strecoară sub coroană capul său!
MIRCEA
(închinându-se şi el d-nei Clara)
Mamă, care-mi dai cu-o vorbă fericire şi coroană,
Îţi închin pe totdeauna sufletu-mi ca la icoană.
BOIERII
(către Clara)
Cinste ţie! Cinste ţie!
CLARA
(ademenitoare)
Cinste vouă, vă zic eu,
De vă-i tare hotărârea pe cât ceasul e de greu.
Oh! da, cinste cui se-ndrumă hotărât într-o voinţă.
Pironind în ţintă ochii, credincios în biruinţă,
Cinste lui! Şi cinste vouă dacă — hotărât — voiţi
Şi voinţa voastră-n ţintă c-un pumnal o pironiţi.
NICODIM
(aparte)
Unde tinde!
ALDEA
(către Clara)
Porunceşte! Vom voi.
CLARA
(se reculege în tăcerea îngrijorată a tuturor, apoi)
Boieri, nu-i vreme
De pierdut. Nu-cape vorbă de răscoală: Vlad se teme
De ceva, se pregăteşte. L-am răzbi desigur, ştiu…
Dar e Groza… Dar e Anca… Am ajunge prea târziu!
Nu, nu. Să nu pierdem vreme: noaptea care ne-mpresoară
Fie cea din urmă pentru Vlaicu.
VLAD
(buimăcit)
Ce fel?… Vrei…
CLARA
(dezvelindu-şi gândul)
Să moară.
(Boierii se indignează, dar ascund indignarea faţă de Clara-doamna.)
MIRCEA
(îngrozit)
Un omor!
CLARA
Împrejurarea porunceşte.
MIRCEA
(şi mai îngrozit)
Un omor!
CLARA
(pledând)
Un omor, de fericire, de domnie dătător;
Un omor ce va deschide ţării calea ei măreaţă.
Un omor ce pentru-atâţia fi-va dătător de viaţă.
Ascultaţi. Vă duc, eu însumi, până-n chiar odaia lui,
Printr-o trecere deschisă, fără ştirea nimănui,
De-Alexandru, răposatul Vodă, pentru el şi mine.
Am tăcut această taină Vlaicului şi-mi prinde bine.
Pe când doarme, voi cu-ncetul să v-apropiaţi de domn:
Nu-l mai deşteptaţi: cu milă, daţi-l veşnicului somn;
Iară zorile de ziuă, mâine, mulţumită vouă,
Arăta-vor într-o slavă ţării o domnie nouă.
(Boierii se-nfioară de-aşa faptă. O tăcere.)
VLAD
(exprimând sentimentul tuturor)
Slavă roşie de sânge.
NICODIM
Mohorâte zori de zi
Sub a căror raze, mâine, ţara ni se va trezi.
VLAD
Nu e treabă boierească să ucizi un om ce doarme.
MURGU
Purtăm paloşe, şi-acestea, doamna noastră, nu sunt arme
De-ucigaşi.
VLAD
Dar porunceşte! şi, cu toţii, ne-nvoim
Pe vrăjmaş, în luptă dreaptă, faţă-n faţă, să-l lovim.
Boiereste!
CLARA
(batjocoritoare)
Oh! minune! Duhuri mândre şi senine,
Suflete neprihănite! De omor vă e ruşine.
Când omorul se îndreaptă către-o viaţă de bărbat,
Însă ucideţi, în codru, fără grijă de păcat,
Un copil!
(Arată pe Pala.)
NICODIM
Copil? Nu, doamnă; o năpârcă doar, menită,
Când călcâiul vrea să-l muşte, de călcâi a fi strivită.
CLARA
(agăţându-se de o ultimă nădejde)
Mirceo, tu nu spui nimica?
MIRCEA
(muncindu-se sub întrebarea mută a tutulor)
Doamnă, gata sunt să mor.
Dar nu vreau nici fericirea, nici domnia pe-un omor.
NICODIM
Bine, doamne Mirceo, bine!
CLARA
(decepţionată, izbucnind)
Tu, m-ascultă, Basarabe!
Pentru frânele puterii mâinile ţi-s încă slabe.
(Către ceilalţi:)
Iar voi, suflete plăpânde, voi viteji? Nişte mişei!
(Către Pala, încet, ca să nu fie auzită de ceilalţi:)
Vino, Pala. Tu vei face ce nu ştiu să facă ei.
(Iese urmată de Pala.)