MIRCEA, singur, apoi ANCA, PÂRCÂLABUL, PALA, STREJI
MIRCEA
(după o lungă tăcere)
Oh! durere! De-acum toate sunt sfârşite pentru mine…
(El cade cu capul pe masă plângând încet. Dar uşa secretă se deschide cu grijă, Anca apare, se asigură că Mircea e singur, se apropie de el, şi, cu degetul pe buze, îl cheamă.)
ANCA
Mirceo!
MIRCEA
(îmbrătişând-o)
Anca! Tu!
ANCA
(arătând spre uşa secretă)
Tăcere!… Oh! de-acolo-am auzit
Tot! tot! tot!… Să vezi, căzusem… lângă uşă… M-a trezit
Glasul mamei! Mamei mele!… Oh! Ce-a zis!… Ce grozăvie!…
Dar tu n-ai voit, iubite, sufletu-ţi curat să fie
Prihănit! Oh! Mircea, Mircea!
MIRCEA
(strângând-o în braţe)
Anco! Anco!
ANCA
Să fugim,
MIRCEA
(luându-şi manta şi cuşma)
Da.
ANCA
(îmbrobodindu-se cu un văl ce-l avea pe umeri)
Să nu fiu a lui Stareţ..
MIRCEA
(terminându-şi pregătirile)
Da.
ANCA
(aruncându-se din nou la pieptul lui)
Cât o să ne iubim.
MIRCEA
Da! departe de-astă curte.
ANCA
Şi departe de-orice jale.
MIRCEA
Vino.
(Ei pornesc spre uşă. Aceasta se deschide şi intră pârcălabul curţii, urmat de numeroase streji care ocupă fundul scenei.)
PÂRCĂLABUL
Mirceo Basarab, în numele Măriei-sale Domnului, predă-te.
ANCA
(înspăimântată)
Mircea! Mircea!
(Cade leşinată în braţele lui Mircea, care o depune binişor pe jeţul din stânga.)
MIRCEA
(îngenunchind lângă jeţ)
Oh! aş vrea să mor.
PALA
(care s-a furişat printre streji, vine pe din dosul jeţului şi, susţinând capul Anchii, îşi arată sperghia şi zice încetinel lui Mircea)
Mergi în tihnă: până-n ziuă, vei fi domn stăpânitor.
(Mircea îi face semn că a-nţeles, o lasă pe Anca în grija lui şi iese, urmat de pârcălab, pe când cortina cade.)