VODĂ, ANCA
(Anca în costumul şi cu vălul de la actul al treilea, stă puţin, îşi dezveleşte capul, apoi dureros.)
ANCA
Vlade!
VODĂ
(tresărind)
Anco!
(repede la dânsa şi o îmbrăţişează)
Surioară!
ANCA
Vlade!
VODĂ
(aşezând-o lângă el)
Pentru Dumnezeu!
Ce ai? De ce plângi, Ancuţa mea? Vorbeşte. Nu mai plânge,
Copiliţa mea iubită. Uite, pieptul mi se frânge,
Când te văd plângând. Hai! spune, spune. Sunt neliniştit,
Ce ţi s-a întâmplat?
ANCA
Vai! Mircea…
VODĂ
(sculându-se violent)
Mircea!… E un răzvrătit.
ANCA
Eu sunt singură de vină, Vlade.
VODĂ
Ce fel, tu? Ce glumă!
ANCA
Da! Sunt pricina, pricepe, sunt pornirea ce-l îndrumă
Pe căi rele.
VODĂ
Tu, Ancuţo?
ANCA
Mircea nu s-ar fi-nvrăjbit
Până la răscoală, Vlade, dacă nu m-ar fi iubit.
VODĂ
Va să zică, cu cât Mircea te-ar iubi mai mult pe tine,
S-ar cădea să mă urască mai neînduplecat!…
Prea bine!
ANCA
Oh! îndură-te de mine, cel putin: sunt sora ta.
VODĂ
Să mă-ndur? Dar ce pot face pentru tine?
ANCA
Poţi ierta.
VODĂ
Tu nu mi-ai greşit.
ANCA
(articulând cu greu)
Şi, totuşi, fiind singură de vină,
La porunca ta domnească vin să mă supun, senină,
Dacă-acest păcat al nostru singură l-aş ispăşi;
Dacă, singură, pe drumul chinurilor aş păşi.
VODĂ
Cum să-l ispăşeşti?
ANCA
Prin jertfă! Mi se spune, astă-seară,
Că soseşte o solie de la Stareţ să mă ceară…
VODĂ
Anco!
ANCA
Fie! fi-voi preţul… Mă-nvoiesc, da!… Mă-nvoiesc,
Numai, numai ca pe dânsul, ca pe Mircea să-l feresc
De urgia ta, ce-l mână — cine ştie? — la pieire!
— Nu că-i vinovat, sărmanul, dar că l-am ales de mire! —
VODĂ
(îmbucurat de întorsătura ce iau lucrurile)
Fie dar. N-aibi grijă, Anco, nu-l ajunge nici un rău…
ANCA
(fericită, întrerupând)
Vlade. Oh!…
VODĂ
(terminându-şi fraza)
Pe câtă vreme nu mai e alesul tău.
ANCA
(deznădăjduită, dar mai încercând o rugă)
Da, da, nu mai e! Aşa e. Oh! ce-aş da să fie iarăşi
Ce mi-a fost întotdeauna, bunul, dragul meu tovarăş!
VODĂ
(neţinând seama de ruga Anchii, insultând)
Nu mai e! Şi, vreau s-o afle de la tine. Să nu-i spui
Nici că iei pe Stareţ, nici că nu mai eşti mireasa lui.
ANCA
Nu!… Dar ce?
VODĂ
Nu! Spune-i numai că… iertarea dobândită
Ţi se datoreşte ţie, surioara mea iubită.
ANCA
Mie, da.
VODĂ
Căci aşa crime nici un domn nu le-ar ierta!
Şi, nici eu, decât ca frate-nduplecat de ruga ta.
Nu-i aşa?
ANCA
Aşa e.
VODĂ
Grue! — Sterge-ţi ochii, Anco.
(Către Grue care intră:)
Cheamă —
Ne pe domnul Mircea.
(Grue iese. Către Anca:)
Şterge-ţi ochii. Eh! de bună seamă,
Nu s-ar crede că lui Mircea o să-i dai o veste rea?
ANCA
Nu e rea. Dar ce mă-neacă, Vlade, e durerea mea.
VODĂ
(înduioşat)
Stăpâneşte-ţi-o. Pe marea vieţii, când te duce vântul,
Fie-ţi cârma cugetarea de ţi-e pânză simţimintul.
Şi, cu cât mai aprig vântul umflă valul furtunos,
Mai cu grijă strânge pânza, cârma ţine-o mai vânjos.