VODĂ, MIRCEA, GRUE (la uşă)
VODĂ
Mirceo, mergi cu bine.
MIRCEA
Doamne, nu m-am încrezut în tine.
Bunătatea-ţi îndoită-mi face vina.
VODĂ
Mergi cu bine.
Vina ta ţi-o ispăşi-va pocăinţa, fătul meu:
Ce se iartă, să se uite — vorbă de la Dumnezeu.
MIRCEA
Oh! m-am înşelat amarnic! Dar îmi voi plăti greşala
Fără preget. Doamna Clara, unchiule, i-a dat lui Pala
Sarcina să făptuiască ce-ntâi mie mi-a propus:
Este-o uşă, doar de dânsa cunoscută, cum a spus,
Şi pe unde poate-n taină să răzbească pân’ la tine
(Vodă, zâmbind, face semn că ştie.)
Deci la noapte…
VODĂ
(tresărind uimit)
Cum? La noapte? Astă-noapte?
MIRCEA
Zis-am bine!
Pala însuşi, adineauri, lucrul mi l-a povestit.
VODĂ
(nerăbdător, să afle)
Da, şi… ce fel?
MIRCEA
Că la noapte, când va fi tot liniştit
Doamna, chiar aci, la patul tău, pe Pala îl va duce
Să te-njunghie.
VODĂ
Ah! fiară! Dar mă jur pe sfânta cruce…
Bine.
(Vodă zâmbeşte încruntat, stă puţin la îndoială, apoi merge la uşa culei şi o deschide. Se văd boierii din ea.)
Uite, Mirceo, unde stau apărătorii mei.
Intră-aci. De-acum eşti vrednic să te numeri printre ei.
Mergi.
(Mircea, care s-a sfiit mai întâi, recunoaşte pe cei din culă şi aleargă la ei. El e primit cu un vuiet bucuros. Vodă se mai gândeşte puţin, apoi:)
Mikede, Dragomire, voi veniţi încoa. De sfatul
Vostru-avem nevoie.
(Cei doi sfetnici intră în scenă. Uşa culei se închide.)