MIRCEA, PALA
(Mircea, adânc mişcat, stă o clipă la-îndoială, apoi se scoală din genunchi, face un pas către uşă, ca şi cum ar urma pe Anca, însă iarăşi se-ndoieşte, se opreşte şi caută să-şi adune gândurile.)
PALA
(care-l observă)
Cel din urmă sărutat.
MIRCEA
(trezindu-se)
Cum!… Te-nşeli, te-nşeli. Nu. Anca mă iubeşte, mă-nţelege,
Ştie că ne e mândria sfântă, dar cumplită lege;
Şi-Anca — crede-mă, copile — mirele nu şi-ar ierta,
Dacă dânsul de-a mândriei sfântă lege şi-ar uita.
Crede-mă.
PALA
Te cred. Cred însă că acela ce iubeşte
Într-adevăr, iubirii sale orişice jertfeşte.
MIRCEA
Vrei să zici…
PALA
S-a stins amorul! Spun că nu o mai iubeşti
Pe domniţa Anca.
MIRCEA
Pala, aiurezi!
PALA
Oh! nu!
MIRCEA
Ba eşti
Un copil. Iubesc pe Anca cu-o mai straşnică dorinţă!
Nu mi-e dată? Voi avea-o; dar prin drept de biruinţă —
Vei vedea!
(Se aud, paşi în afară.)
Ascultă… Paşii, ce se-apropie uşor,
Îmi aduc îndeplinirea necurmatului meu dor;
Sunt iubiţii mei tovarăşi ce-mi vor da, dintr-o lovire,
O coroană şi pe Anca, slava mea şi-a ei iubire.