ACEIAŞI, SOLUL SÂRBESC
(El intră cu urmaşii săi, vine până în faţa lui Vodă, şi i se îngenunche.)
VODĂ
Bun sosit la curtea noastră.
SOLUL
Să trăieşti, Măria ta!
VODĂ
Scoală. Sufletul mi-e dornic să te-asculte. Cuvântează.
SOLUL
Preaslăvitul Simon Stareţ, kraiul nostru, îţi urează,
Pentru tine, mare doamne! cum şi pentru neamul tău,
Zile line şi mănoase întru bunul Dumnezeu.
După ce-ascultă scrisoare-ţi îndelung porni a plânge,
Dar, apoi, dădu poruncă oaste grabnic a se strânge
Ca s-alerge, fără preget, la iubitul său vecin
Şi să-i curete moşia de păgân şi de străin.
„Mergeţi — zise el — răpuneţi ungureasca vrăjmăşie,
Ca şi el să tragă spada pentru dulcea mea moşie
— Căci năprasnicul aţine pururi calea orişicui —
De cumva cumplita soartă mi-ar lovi-o ca pe-a lui.”
Astfel se rosti voivodul. Şi dorind, prin înrudire,
Mai desăvârşit a strânge o statornică unire
— Care-n chiar urmaşii voştri roduri veşnic va purta —
El îţi cere de soţie pe domniţa, sora ta.
MIRCEA
(aparte)
Oh! de-acum atârnă soarta de-un cuvânt!
Ce va răspunde?
VODĂ
Cuvântarea ta, jupâne, în adâncul meu pătrunde,
Inima-mi e-nduioşată când, în clipa cea mai grea,
Văd cum dragostea lui Stareţ înfăşoară ţara mea.
Măgulit sunt eu pe Simon să-l aud zicându-mi frate!
Iar moşia mea va ţine ca, la rându-i, să se-arate
Credincioasă, dacă soarta şi pe el l-ar prigoni:
Măgulită-i şi domniţa, sora mea, de-a se uni
Cu bărbatul care pune, pe-a ei frunte feciorească
Cu cununa de soţie şi coroana sa domnească.
Mâine, te-oi primi, cu fală şi mai cuvenit alai
Ca-nvoiala mea domniţa s-o-ntărească din viu grai.
MIRCEA
(aparte)
Totul s-a sfârşit!
VODĂ
Acum, dragă oaspe, mergi cu bine.
SOLUL
Să trăieşti, mărite doamne!
MIRCEA
(aparte)
Ba să moară! Şi, prin mine…
(Solul iese cu urmaşii săi.)