MIRCEA, PALA
(E apusul soarelui. Mircea şade pe un jeţ, lângă masă, cu capul în mâini. Pala şade pe răzămătoarea ferestrei. El are de gât o lăută.)
PALA
(după ce a privit lung la Mircea)
Doamne Mirceo!
MIRCEA
(fără a mişca)
Ce?
PALA
Stăpâne, a-nserat. Cu blânda noapte,
Se strecoară-n orice suflet ale mângâierii şoapte;
Singur, sufletu-ţi respinge, restihnit de-amar şi chin,
Roua răcoroasă-a nopţii, alinarea din senin.
Vin-aci, lângă fereastră. Uite: dincolo de zare,
Unde se loveşte cerul cu pământul în hotare,
Din ce-a fost o zi întreagă, mai măreţ, mai lucitor.
Dintr-un soare, ce rămâne? Mohorâtul unui nor
După-o clipă de-ntristare firea-şi uită mândrul astru;
Stele mii răsar cu-ncetul, ochi ai cerului albastru.
Şi spun lumii că sunt toate cum sunt aştrii trecători:
Ce se stinge-n murgul serii re’nviază către zori.
Fă şi tu cum face firea, întristarea ţi-o curmează;
Sufletul în noi e soare: de se stinge, re’nviază.
MIRCEA
E rănit, al meu, de moarte. Cu-o scânteie l-au aprins
Licăriri amăgitoare, cu-o suflare mi l-au stins.
M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire,
Şi m-au prăbuşit în sorburi de-ntuneric şi-amăgire,
Deşteptându-mă deodată din al fericirii somn,
Au trezit în mine-o râvnă ne’mpăcată: a fi Domn!
A domni, a fi puternic de-o putere uimitoare;
A privi o lume-ntreagă jos, departe, sub picioare;
A fi omul fără seamăn într-o ţară şi-un popor;
A fi sufletul, şi gândul, şi voinţa tutulor;
A meni orice mărire, a porni orice ispravă;
A fi dătător de lege, şi de datini, şi de slavă;
A nu fi robit de nimeni şi pe toţi a-i stăpâni;
A voi, a putea toate, a fi totul… a domni!…
Domn! Domn! Înţelegi?… Ce groaznic muşcă râvna de mărire!…
Eram vrednic de-aşa râvnă, vrednic de aşa menire.
Oh! Cu Anca mea iubită cât am fost de fericit!
Dar mi-au luat-o, mi-au răpit-o, şi deodată-au vestejit
Floarea sufletului tânăr ce-nflorea la-al slavei soare
Şi se răcorea cu roua dragostei, sărmana floare!
Dibuind păşesc acuma de-al orbirii sorb cuprins:
Steaua dragostei şi-al slavei soare de pe cer s-au stins,
Călăuze! Călăuze!…
(El cade cu capul pe mâini, înecat de plâns.)
PALA
Aibi nădejde. După ploaie
Mult mai limpede-i seninul, stelele mult mai vioaie;
Şi luceafărul, ce-acuma ţi s-ascunde sub un nor,
Poate răsări, pe cerul limpezit, mai lucitor.
Fii bărbat. Domniţa Anca te iubeşte. Cine ştie,
Dacă frământări de-acestea nu-s izvor de bucurie?
MIRCEA
Oh! de-ar fi!
PALA
Cu vremea, poate, Vodă se va-ndupleca…
MIRCEA
(tresărind)
Vodă!… Îl urăsc pe Vodă ce nu ştie ridica
Pururea tăcuta-i voce, pururea smerita-i frunte
Decât către cei cucernici ce nu cată să-l înfrunte.
Îl urăsc pe Vodă!… Şi, deoarece mi-a-nveninat
— Cu făţarnica-i sfidare de-a fi domn încoronat —
Cuget, inimă şi râvnă, vreau putere, vreau mărire!
Da, oricum, prin orice mijloc, prin trădări, prin răzvrătire,
Vreau domnia, da, oriunde; vreau coroana, pe-a oricui
Vodă sprijinind pe Laţcu, vreau de-acum coroana lui.
PALA
(după o tăcere)
Fie. Sunt al tău, stăpâne. Fă ce vei voi cu mine;
Ţi-s dator cu viaţa; numai ea mă va plăti de tine.
(Dă-n genunchi şi sărută mâna lui Mircea, care îi zâmbeşte dureros. Dar uşa secretă, din stânga se deschide-ncet. Anca se arată, priveşte un moment în cameră, apoi se coboară în scenă.)