ANCA
Mircea!
MIRCEA
(tresărind)
Anco!
(El aleargă la dânsa şi o ia în brate. Pala se duce de se aşează iarăşi la fereastră.)
ANCA
(îmbrătişată)
Da, iubite, strânge-mă la piept, că sunt
Rătăcită de durere şi că groaznicul pământ
Mi-e pustiu, şi că mi-e frică, fulg uşor furat de duhuri,
Vai! să n-am de ce mă prinde, bântuită prin văzduhuri,
Dar te aflu, simt în tine reazămul obişnuit,
Şi, ca iedera, mă mlădii pe stejarul meu trăsnit.
MIRCEA
Anca mea!
(O aşează pe jeţul din stânga şi se îngenunche la picioarele ei.)
ANCA
(dezmierdându-l)
Oh! dragă Mirceo, ne fu dat de sus cu bine
Inimile noastre pururi una pe-alta să se-aline.
Sunt a ta pe-ntotdeauna!
MIRCEA
Anca mea!
ANCA
Să ne iubim
Toată viata!
MIRCEA
(în extaz)
Da!
(O lungă tăcere. Dar un gând străbate mintea lui Mircea.)
Dar Vodă!
ANCA
Ce ne pasă!
(Mircea s-a despărtit de Anca, pornit pe gănduri. Ea se scoală, îl urmează, se alipeşte de el.)
Să fugim!…
Vino… Vom fugi departe, toată noaptea, orişiunde,
Până când în codrii tainici dragostea ne-o vom ascunde!…
Vino?…
MIRCEA
(aparte, luptând)
Doamne sfinte!
ANCA
Vino, vino să fugim de-aci…
Vino!
MIRCEA
(dezbărându-se de ea)
Anco! taci!… că mintea-ncepe-a mi se rătăci!…
Simt că se ridică-n mine nu ştiu ce străveche zgură;
Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură:
Şi vârtejul – ce chiar astăzi pe-amândoi ne-a-mpresurat –
Lacul limpede şi-albastru până-n fund l-a turburat;
Simt în mine o nevoie, simt un dor de răzbunare
Împotriva-acelui suflet, fără nici-o milă, care
Mi l-a chinuit, Ancuţă, mi l-a pălmuit pe-al meu.
(El cade pe jeţul de lângă masă, cu capul în mâini.)
ANCA
(dezmierdându-l)
Mirceo, uită!…
MIRCEA
(depărtând-o)
Ah! ce-ar zice curtea, lumea, dacă eu,
Basarab, primind în faţă aşa groaznică dosadă,
D-o cumplită zăcăşeală lumii-ntregi n-aş da dovadă!…
Oh! s-ar zice că nu-s vrednic de-al meu nume, de-al meu neam!…
Vreau o răzbunare, Anco! – cum o fi – dar o s-o am.
ANCA
(gingaşă din voinţă)
Cum o fi?… Iubite, uite, răzbunarea eu ţi-oi da-o:
Vodă Vlad nu-ţi învoieşte de soţie pe-Anca? Ia-o.
Ţi-e alături, te iubeşte, chiar în ciuda lui te vrea;
Ia-o, şi-ţi iei totodată răzbunarea ta cu ea.
Nu-i aşa?
MIRCEA
Oh! Anco! Anco!
ANCA
Lasă-ţi inima, iubite,
Să vorbească tare-n sfatul gândurilor înăsprite;
Să rostească dânsa vorba cea din urmă.
MIRCEA
Nu! Nu vreau
Sub ascuns să-mi iau soţia ce-s în drept, făţiş, s-o iau.
ANCA
Vai!
MIRCEA
M-aş învoi-ndeobşte, însumi eu, cu-aşa ruşine!
Însumi eu mi-aş face-o singur, de-aş primi să fug cu tine.
ANCA
Mirceo, vai!…
MIRCEA
Nu! Nu! copilă. De-aşa scârbă m-oi feri,
Nu te dă, de voie bună Vodă?… Te voi cuceri!
Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi eşti dată!
Nu! Nu vreau. Această faptă pe-amândoi ar fi o pată.
ANCA
(îngenunchind lângă jeţ)
Mirceo! fie-ţi milă…
MIRCEA
(zdruncinat)
Anco, taci!…
ANCA
Oh! nu mă mai iubeşti?
MIRCEA
(luându-i mâinile şi atrăgând-o)
Cum ai zis? Eu…
ANCA
Mi-a spus Costea; altele de-acum râvneşti!..
MIRCEA
Taci! oh! taci!… Nu căta vină într-o răzvrătire dreaptă.
ANCA
Nu mă mai iubeşti!…
MIRCEA
(lăsând-o de mâini)
Oh! Doamne!
(El îşi ascunde capul în mâini. Anca zace plecată pe braţul jeţului şi plânge. O tăcere. Deodată, Pala, care i-a privit cu înduioşare, începe a cânta, ţinându-şi hangul pe lăută.)
PALA
(cântând)
Iarba rea, cum năpădeşte
Câmpul de mohor,
Câmpul tot îl otrăveşte,
Florile de mor,
Râvna-n gheare cum apucă
Sufletul uşor,
Sufletul îl şi usucă
Recele-i fior.
(Mircea şi Anca, auzind cântecul, au ridicat capetele, dar Mircea se-ntunecă şi mai mult.)
ANCA
(observându-l, aparte)
Sună, dulce viers, deşteaptă
Biata-i inimă-amorţită de prea multele dureri.
PALA
(urmând)
Lasă paloş, lasă zale.
Celor ce le vor;
Ia, cu mândra-ţi, altă cale:
Calea codrilor.
De e soarele-n mărire,
— Soarele-arzător —
Sub sprânceana ei subtire
E o stea: amor.
(Mircea rămâne neclintit, cu capul pe braţe. Anca îl priveşte, palpitând de nădejde: apoi deznădăjduită.)
ANCA
Mirceo! Mirceo! n-auzi glasul dorului!…
MIRCEA
(zbuciumându-se)
Vai! Vai!
(El se lupta cu sineşi; în sfârşit se hotărăşte, se scoală şi trece pe dinaintea Anchii, îngenunchează lângă jet.)
Ce ceri
De la mine nu se poate, nu!
(Către Pala:)
Cântarea ţi-e isteaţă
Dar mi-e dor de răzbunare şi vreau sprijin, nu povaţă.
ANCA
(care s-a sculat şi-şi stăpâneşte durerea)
Oh! rănitu-m-ai în suflet, Mirceo.
MIRCEA
(aparte, tresărind)
Doamne!
ANCA
Dar prea mult
Te iubesc, ca-n mine glasul zăcăşelii să-l ascult.
Nu. Mă duc… Rămâi cu bine…
MIRCEA
(turburat)
Anco !
ANCA
(mergând spre uşa secretă)
Fie pe-a ta voie:
Anca ta-ţi va da şi sprijin de-i avea de el nevoie.
MIRCEA
(făcând un pas după ea, oprindu-se)
Anca mea!
ANCA
(lângă uşă)
Mă duc.
MIRCEA
(aruncându-se la picioarele ei)
Ancuto!.. iartă-mă!
ANCA
(fericită)
Oh!
(Ea se-ntoarce către el, îl sărută pe frunte, aşteptând urmarea primului imbold; dar el nu face nimic ca s-o reţină.)
Te-am iertat…
Te-am iertat… mă duc… Oh! Mirceo!
(Înâbuşind-o lacrămile, iese repede.)