VODĂ, MIKED, DRAGOMIR, GRUE
(Vodă se aşează pe jeţ şi cade pe gânduri)
DRAGOMIR
Doamne?…
VODĂ
În ce primejdie e statul.
MIKED
În primejdie?
VODĂ
(înjghebând un plan)
Mikede, cam ce ceas o fi?
MIKED
(cătând pe fereastră)
Mai sunt
Două ceasuri pân’ la miază noapte.
VODĂ
Două?
MIKED
Da.
VODĂ
(pe gânduri)
Mă-ncrunt,
Când gândesc cu ce-ndrăzneală…
(După o tăcere, către Miked:)
Ce crezi? Oare-o fi culcată
Doamna Clara?
MIKED
Nu cred, Doamne, i-e fereastra luminată.
VODĂ
(după o tăcere, către Grue)
Grue, roag-o să poftească pân-aci.
(Iese Grue. Vodă urmează, aparte, hotărându-şi planul.)
Da, s-o-ndârjesc
Dezvelindu-mi, către dânsa, gândul tot, s-o hotăresc
Să n-amâne nici o clipă moartea mea… Şi se va prinde
Singură, aci, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde…
De n-ar bănui!… De unde?
(Tare, mai mult către Dragomir.)
Doamnei, dragi boierii mei,
Înainte de-a purcede la înlăturarea ei
De la cârmuirea ţării, mi se pare că e bine,
Lămurit, dar fără ură, să-i vorbim cum se cuvine.
Să păstrăm cu grijă legea domnului Isus Cristos
Care vrea ca vinovatul, cu cât e mai păcătos,
Cu atât mai mult să afle mângâiere şi iubire,
Ca de sine să-şi îndrume sufletul spre pocăire.
Îi veţi spune păsul ţării, păsul vostru, păsul meu…
Şi, de n-o şti să-nţeleagă, fie ce-o vrea Dumnezeu!
DRAGOMIR
Dar-ar Domnul s-o patrunză milostiva-ţi bunătate!
Dar mi-e teamă că-i e duhul prea cuprins de răutate.
Totuşi, ne-om rosti cucernic, Doamne, mai ales că-n ea
Văduva lui Alexandru-vodă pururi vom vedea.
VODĂ
Da, pe tatăl meu, slăvitul, mult iubitu-l-ai, spătare
Şi cules-aţi împreună dafini mulţi…